Rădăcini

27 Sep 2016 by Ada

“Sunt cerul pitit în flori

Si albul din ninsori

Nu am contur de loc

Sunt cântecul ud al ploii

Dar si scânteie iscată de foc

Sunt universul mic

Un infinit pitic

Nu am contur de loc

Plasmă nicicând aceeaşi

Copil al Luminii

Sunt şi apă şi foc

Sunt un bob divin

Şi nul şi gol şi plin

Sunt o adiere fină

De Lumină.” 

Balada bobului de om, Ioan Gyuri Pascu

 

Plănuisem cu totul altfel postul ăsta în care aș fi vrut să vă povestesc mărețele concluzii după doi ani de Canada și un an de KJJ (11 ani de Irina și cinci de Lia, nu că i-aș număra), am și vreo trei drafturi în așteptare, scrise mai la nervi sau, dimpotrivă, în clipe ceva mai calme și mai calde, dar a murit Gyuri Pascu. Și de-aia nu mai merge nimic din ce scrisesem deja. Să vă explic.

Zilele trecute, Mrs. E (mhm, nevasta lui Mr. E) se minuna de grădina mea mică și frumoasă, care are și iarbă și copaci și flori și păsări și un loc unde să stai la soare și unul unde să bei cafea. E frumos la tine, mi-a zis, dar de ce nu îți pui toate florile în pământ? Uite, toate alea din jardiniere sunt flori perene, le-ai plătit o dată, de ce să mai dai bani și anul ce vine? Pune-le în pământ, vor trece cu bine de iarnă. Și hortensiile trebuie să le transplantezi, ce aștepți, acum e momentul. Vine frigul și se întărește pământul și n-o să mai poți.

M-am uitat lung la ghivecele mele și la jardiniere. Avea dreptate. Am dat o mulțime de bani pentru ele și anul trecut și anul ăsta și m-am resemnat când a venit frigul și mi-au murit mușcatele superbe (cum anul ăsta nu am mai găsit) și panseluțele și… Și uite crinul ăsta delicat și roz pe care îl moșesc de prin aprilie și abia săptămâna trecută a înflorit. Dar eu am schimbat trei case în mai puțin de trei ani, Ruth, i-am zis, și dacă plec nu le pot lua cu mine, mi-ar părea rău să le las în urmă.

– Come on, Andrea! Lay down some roots! Look around you! You can’t get it any better than this! In this economy… this is a great deal.

Așa e. In this economy, unde toată lumea muncește part time jobs pe salariul minim pe economie, noi am făcut un târg fenomenal. Locuim într-o casă pe care nu ne-am fi permis să o cumpărăm (in this market, unde pe fiecare casă scoasă la vânzare se face licitație cu 10-15 oferte), plătim o chirie comparabilă cu ce plăteam înainte la bloc, avem garaj și grădină, fetele au fiecare camera lor, am un living luminos și o bucătărie generoasă, am birou și studio de înregistrări și this economy mă obligă să fac ce știu eu mai bine, să scriu și să spun povești și să cresc “afacerea” vieții mele, editura care nu se teme să mă publice. IT IS a sweet deal.

Așa că sâmbăta trecută am scos din ghivece toate plantele perene și le-am pus în pământ, am greblat frunzele moarte, am aruncat tot ce se uscase, am replantat florile ce aveau nevoie de ghivece mai mari pentru iarnă (unele nu rezistă afară, trebuie duse în casă) și apoi m-am așezat pe treaptă și am tras aer în piept și am zis: sunt acasă.

Da, mi-e dor, mi-e dor de România de mor și capitalismul ăsta sălbatic în care trăiesc de doi ani m-a obligat să reprioritizez și să regândesc ce merită și ce nu merită atenție, nervi, bani și timp. Sunt altcineva decât eram în România.  Nu neapărat cineva mai bun sau cineva mai puțin valoros, pur și simplu altă persoană. Și asta nu e neapărat ceva rău.

Duminică mi-am luat familia pe sus. Am serbat doi ani de Canada în avans, cu cea mai bună friptură de vită pe care 160 de dolari pentru 4 persoane o poate cumpăra. Am împărțit cu ai mei o prăjitură numită Mile High Mud Pie și am râs și am spus bancuri și am plecat apoi la Kelso Lake unde toamna încă nu și-a intrat în drepturi, dar e frumos și liniște. Am respirat aerul și liniștea prin toți porii și m-am bucurat de soare și de lumină. Seara mi-am lustruit bucătăria și am pregătit pachețelele pentru copii. Când am stins lumina, am mai mângâiat o dată cu privirea bucătăria și-am exclamat cât de tare am putut ZÂT! către KJJ, care reușise să dea la o parte capacul de pe untieră și se delecta cu propria sa variantă de cină festivă. (and that concludes our first year with KJJ, the house peSt.)

Ieri dimineață a început poate una din cele mai aglomerate toamne. M-am trezit la 7, am dus copiii la școală, am revenit acasă, mi-am făcut planul pentru batch cooking, am plecat la Costco să iau manuale de mate Irinei (mndap… fracții? numere prime? numere negative? Ce-s alea?) ca să aibă Laur după ce face meditații cu copila, m-am întors cu cele mai frumoase castroane din lume și cu gândul că nu am destui bani să cumpăr tot ce am văzut și mi-ar fi plăcut, dar e ok, și-așa avem prea multe… Și apoi am gătit, vreo patru ore, multe feluri de mâncare, ca să nu mai am grija asta până vineri măcar. Și-n vreme ce găteam, ascultam niște interviuri date de Gyuri Pascu pe la televiziunile românești și trăiam revelația că uite așa ni se pare că știm o persoană și de fapt habar nu avem nimic despre ea.

Ziceți Gyuri Pascu. Ce vă vine imedia t în minte? Balada mamei lui Shogun sau cine știe ce alt sketch Divertis, nu? Ce păcăleală să credeți că Gyuri Pascu a fost doar un actor de comedie… Când aveți vreme, dați un ochi aici. Sau aici .

Nu, n-am luat-o razna, nu m-am trezit ieri cu mărul mușcat în mână, însă de când sunt singură (sau mă rog aproape singură) printre străini, am regândit și cum mă poziționez față de originile mele, față de valorile mele, față de tradițiile mele și, mai important, față de Dumnezeu. Mi-am petrecut toată ziua de ieri din clip în clip, ascultându-l pe Gyuri Pascu – care peste tot spunea același lucru: trebuie să iertăm, trebuie să nu judecăm, să nu ne judecăm, să nu ne temem, să nu ne îngrozească ziua de mâine, să avem credință măcar cât un bob și vom muta munții, să ne recunoaștem rostul, să nu uităm că suntem un bob divin, o adiere fină de lumină… La 3 și un sfert eram la școală, la patru și jumătate eram la înot, la șase și douăzeci stăteam în pat și mă pregăteam de o nouă etapă în viața mea.

De doi ani mantra mea sună cam așa (e-n engleză, mă scuzați):

“I am joy. I am light. I am balance. I am a good mother. I am inspired. I am writing important stories for kids. I am where I am supposed to be. I am in the possession of the job I seek. I am healthy. I am a good example for my kids. I am joy. I am light. I am balance…”

Încet, încet… acesta este adevărul meu. În ultimii ani, am fost orice, numai ce scrie mai sus nu. Am fost stresată. Am fost îngrijorată. M-am temut de și pentru ziua de mâine. M-am revoltat. M-am supărat. Am suferit. Mi-a fost dor de țara mea. Cât nu mi-a fost niciodată. Orgoliul meu a fost călcat în picioare în fel și chip. Am fost încordată. Am țipat. Cât n-am țipat toată viața. Am plâns. Am căzut în depresie. Am ținut monologuri. Am vrut să îmi iau câmpii. Am vrut să plec. Am vrut să mă întorc. Am plâns. Am plâns. Am plâns. Și de față cu ai mei, și când nu mă vedeau. Cât n-am plâns toată viața.  Cât n-am suferit toată viața.

Ce n-am făcut? N-am avut încredere. N-am îndrăznit să sper cu adevărat. Nu mi-am zis suficient de des că Dumnezeu e suficient de mare și mă iubește destul cât să nu mă aducă la capătul  lumii fără vreun rost.

Dar de o vreme îmi tot zic: Fă Rai din ce ai, Ada. I am joy. I am light. I am balance…

La doi ani după ce am aterizat în Canada, am început primul meu job de noapte. Pun cărți în raft la Indigo (un fel de Cărturești). Scot stickere, pun stickere, reorganizez biblioteci (cine mă cunoaște știe ce înseamnă pentru mine când reorganizez biblioteca), desfac cutii cu cărți noi, le miros, le mângâi. Am început la 7 seara și am terminat la 2 dimineața. Pe la 9 mă plictisisem (primele trei ore au fost de instructaj), pe la 12 blestemam edițiile cartonate ale cărților de gătit, pe la unu mi-era somn de m-aș fi întins pe jos. Pe la două fără zece priveam cu mare satisfacție gondola mea cu cărți aliniate perfect, după schema pe care o primisem la 10. Sunt cea mai în vârstă persoană din echipă. Lucrez cu niște copilași rași în cap, cu belciuge în lobul urechii, tatuați și suferinzi de boala celiacă și alte chestii moderne. Dar asiaticul e profesor ziua și cea rasă în cap e în ultimul an de facultate, iar celiaca mâine are examen la cursul de clovnerie… Șefa mea are până în 30 de ani și vorbește ciudat, are un entuziasm profesional în vorbă, totul e awesome, totul e perfect, good job, team, excellent work, don’t stress.

Cât o să pot face asta, cinci nopți pe săptămână? De dimineață, pe când îi făceam ciocolata caldă, Irina mi-a spus: by the way mom, you look like hell. Am râs. I-am mulțumit. Sper să rezist măcar până în ianuarie, când mi se termină contractul. Apoi, cu puțin noroc, poate trec în schimbul de zi. M-ar putea pune în departamentul de cărți și jucării pentru copii. Aș recomanda cărți, uneori aș citi povești (sâmbăta, dacă vreau să lucrez) la Story Time și cine știe ce mai urmează, au și o fundație care derulează un program numit Love of Reading… Cine știe, cine știe, poate totuși chiar sunt exact unde trebuie să fiu. Am enorm de învățat… Și-n timp ce scoteam aseară din cutii o carte numită “The Art of Not Giving a Fuck”, mă gândeam cum ar fi ca într-o zi, eu sau altcineva să scoată din cutii “La ce visează oamenii de zăpadă” sau “Prințul Lalea” sau… una din cărțile mele. Și să lipească pe ele un sticker auriu pe care să scrie Heather’s Pick.

E liber la visare. Îți mulțumesc ție, cititorule, că stai cu mine pe drumul ăsta.

Mulțumesc, Gyuri, că mi-ai amintit chiar în ziua în care ai murit că sunt o adiere fină de lumină și nimic nu e ce pare. Drum bun.