Răsărituri urbane

30 Sep 2011 by

Cum stăteam eu ieri seară așa întinsă în pat, cu gândul la cele cinci sute de liniuțe oblice pe care le-a făcut Irina cam în trei ore (urmează un post despre clasa 1-a, țineți-vă bine…), am aruncat întâmplător ochii pe fereastră. Și-am văzut cel mai frumos apus de la etajul patru și jumătate din câte am văzut eu vreodată la București. M-aș fi repezit să-l fotografiez, dar mă reținea cineva mic, fără dinți, atârnat de un sfârc. Așa că mi-am șters liniuțele din minte și m-am scăldat în apusul ăla, bucurându-mă (deși undeva în interior suna o alarmă setată de domnul soț acum două zile c-un articol din adevărul) de nuanțe și de țocăitul fără suspine al celei mici.

În dimineața asta, după ce am condus jumătatea mai răsărită a familiei până dincolo de pragul ușii, când m-am întors în camera de zi, pe fereastra mea se vedea un oraș de aur. Pe care l-am fotografiat cu bebe în brațe, cu Samsungul meu pe care-l iubesc, deși n-are zoom.

Și arăta așa:

Da, poate fi frumos și-n București.

Mă-ntreb dacă un anumit domn, care oricum vede lumea aurie datorită lentilelor sale polarizate, a sesizat răsăritul ăsta fabulos.

Related Posts

Share This

css.php
Privacy Policy