România mea

5 Feb 2019 by Ada

Nu, nu e un text despre politică, nici despre medicul ăla, știți voi, nici despre meciul secolului. Nu e despre cât de greu era în România și cât de adânci sunt urmele lăsate de diverse întâmplări din viața mea, întâmplări pe care le-am pus în bagajul ăla de nu intră nici în cală, nici în compartimentul de deasupra scaunelor. 

E despre un cadou de Crăciun, primit de la prietena mea Maria abia acum, pentru că așa am stabilit noi, că așteptăm să treacă iureșul. 

E un charm. E de argint. E mic, mic, abia se vede, ca toate charmurile. E  o găselniță. E conturul României pe care e imprimată amprenta vocală a Reginei Maria, rostind aceste cuvinte: “So, all I think that I can do is to hope. And I have always hoped, all my life.” 

Minunată. 

Mi-au dat lacrimile când am pus-o la mână, am tras de sforicica aia în fel și chip ca să o lipesc fix de venă, să-mi simtă pulsul. De ce, că doar ai plecat, știm cu toții că țara aia e așa și pe dincolo… 

Iată de ce:  Duc în suflet copilăria mea și tinerețea mea și momentele importante din viață. Primele mele amintiri cu mama și tata. Bunică-mea și casa ei. Casa în care am crescut. Strada pe care am bătut-o la pas 12 ani, cu prietenele mele din vecini. O anumită poartă și o anumită bordură de piatră dintr-o anumită grădină. Școala din colțul străzii și prima mea învățătoare. Liceul azi colegiu Ion Creangă. Biserica sfânta Ecaterina. Primul meu sărut, într-o noapte de revelion din clasa a noua. Centrul Vechi și oamenii care m-au învățat meserie. ATF-ul. Casa Presei. Toate casele în care am stat. Spitalul în care am născut fetele. Biserica în care am fost cununați și cele în care ne-am botezat copiii. Sala de judecată a tribunalului din Știrbey Vodă. Cișmigiul. Podul Izvor. Strada Transilvania. Radioul. Biroul meu de la etajul 2 din General Berthelot.   Cabina 18, Cabina 19, Cabina 21, Cabina 5. “Aici București, România. Ora exactă”. “Ciocârlia” și “Bună dimineața, Europa”.Cărtureștiul.  Sufrageria noastră cu ferestre spre sud, din Vatra Luminoasă. Terasa pe care ne strecuram uneori să fotografiem extraordinarele aranjamente florale ale Cameliei. Autostrada spre mare, în afara sezonului. Podul lui Saligny. 2 Mai, dimineața, în septembrie. Plaja de la Expirat, cu doar câteva ore înainte să se închidă și ultimul bar. Senzația aia sfâșietoare de câte ori intram în București după câteva zile doar la Marea Neagră. Mirosul de covrigi de pe toate marile bulevarde. Predeluțul, după-amiaza, când păzeam somnul copiilor și fierberea laptelui, să nu dea în foc. Înghețata cu stele și satelitul ce trecea în fiecare seară la aceeași oră pe deasupra grădinii lui nenea Foin.  Brașovul, Sighișoara. Cheia. Aradul. Timișoara. Petroșaniul. Deva. Alba Iulia. Sarmizegetusa Regia. Maramureșul. Bistrița. Iașiul. Romanul. Piatra Neamț. Bacăul. Buzăul. Valea cu Pești. Barajul Vidraru. Craiova. Râmnicul Sărat. Frații Jderi. 

Ana, Dezi, Ale, Ruxandra, Anca, Nicoleta, Cristina, Anto, Irina, Camelia, Alina, Ami, Maria, Dina, Teodora, Gabriela, Andreea, Alexandra, Ioana, Flori, Cici, Denise, Shirina, Flavia, Lavinia, Luci, Sabina, Gloria, Sergiu,  Ștefan, Stelian, Gabi, Tudor, Bogdan, Manu, Mircea, Andrei, aș putea înșira probabil tot catalogul de nume românești și cu siguranță e cineva numit așa de care mi-e dor. Așa-s eu, o sentimentală.

Sigur am uitat un loc, un om, o întâmplare. Doar pe moment, nu de tot. Mi-amintesc eu cu prima ocazie. 

Aș putea să-mi aduc aminte de lucrurile urâte. De rahații de pe stradă. De semințele de pe jos. De chiștoacele de pe plajă. De reviziile RADET. De spitale și de asistente. De mizerie. De zăpada necurățată. De situațiile în care m-am simțit neputincioasă, umilită sau în pericol, ori la mâna unor oameni de nimic. Dar aleg să nu le port cu mine, nu vreau să mă otrăvesc, nu vreau să fie asta imaginea copilăriei și tinereții mele. Prefer să-mi aduc aminte de secunde suspendate în timp, ca dimineața aia de primăvară însorită, când eram printr-a doișpea și mergeam pe holul liceului și vântul învolburase perdelele de la ferestre, făcându-le să semene cu niște pânze de corabie. Drumul spre Zmei, pe un drum de țară, printre copaci înalți și liniștea fantastică, liniște cum n-am mai găsit nicăieri, așa populată de ciripituri și țârâieli de insecte. Ploile grozave de august și norii negri care întunecau cerul. Închid ochii și o văd pe Irina galopând cu Rafael și pe Lia fugărind pisici, închid ochii și sunt înapoi într-o sală de mese, dansând cu Ruxandra, înapoi, într-o sală de clasă, privind-o cu gura căscată pe Cici, înapoi, plutind în valuri, în timp ce Alexandra o ține strâns pe Lia. Înapoi, deși toate astea bune despre care povestesc s-au dus, sunt irecuperabile și oamenii nu mai sunt aceiași. Înapoi, deși înapoi nu există. 

Am bucățica asta de foiță de argint, care le adună la un loc pe toate într-un contur pe care știam să-l desenez cu ochii închiși, pentru că așa a vrut doamna de Geografie dintr-a cincea.

Nu regret că am plecat din România. Nu, nu m-aș întoarce, decât în vizită, de dragul copiilor mei și al bunicilor lor și ca să-mi mai strâng o dată în brațe puținele prietene care mai sunt acasă. De ce? Din aceleași motive pentru care am plecat. Dar de-acum port la mână tot amalgamul ăsta de amintiri, are o formă concretă, palpabilă. Și am mereu la mine acest gând: “All I think that I can do is to hope.”

Mulțumesc, Marie. Mulțumesc, Regină. Mulțumesc, Ostara.