Rude de-mprumut

16 Nov 2008 by

Sunt multe motivele pentru care Irina este singură la părinţi. Unul dintre ele ar fi acela că n-avem casă. Altul, că nu ne permitem încă un copil, ambiţionându-ne noi să oferim “ce-i mai bun” domnişoarei. Ar mai fi ceva motive medicale (endocrinoloaga mea m-a întrebat dacă am copii şi dacă da, să-mi trăiască, altul să nu mai fac că se poate naşte cu probleme) poate cele mai serioase, care-mi pun frână când mă mai apucă aşa câte un entuziasm brusc. Pentru că mi se mai întâmplă să mi se facă dor de un bebe, de gângurit, de mirosul de biscuiţi pe care l-a avut Irina mult timp, de mânuţe şi picioruţe minuscule. Mă apucă în special când o văd pe Irina singură, când trage de mine să ne jucăm, când nu ştie să-şi împartă jucăriile şi în special când i se pare că toată lumea îi datorează ei ascultare şi supunere.
Mi-amintesc diferenţa uriaşă pe care am observat-o între Irina noastră şi Sabina, o fetiţă de aceeaşi vârstă cu Irina, crescută în trei case (a părinţilor, a bunicii şi a mătuşei), printre doi verişori mai mari şi cu un frate mai pe care era gata să-l doboare la cea mai mică neatenţie din partea lui. Era dezinvoltă, dezgheţată, gata să se apere şi cu dinţii. Mimoza personală se ofilise când s-a văzut între atâţia copii care alergau şi trânteau uşi prin casa Sabinei.
Dar raţiunea prevalează de fiecare dată când vine vorba de un al doilea copil. Cum ne-am descurca noi cu doi copii, fără prea mare ajutor neplătit din nici o parte, fără o locuinţă stabilă, în degringolada economică în care trăim, aceasta este întrebarea la care, negăsind un răspuns satisfăcător, mă părăsesc efuziunile brusc.
Cad apoi în cealaltă extremă, a îngrijorării că voi creşte un copil prea rapid maturizat de stricta prezenţă a adulţilor, prea egoist, prea răsfăţat, prea plin de sine şi convins că e buricul pământului, nepregătit să facă faţă unor războaie sociale de tipul celor între fraţi.
Şi-atunci, ori de câte ori am ocazia, împrumut copiii altora. Îi invit pe la noi. Mă ofer să-i iau de la grădi sau de-acasă şi să-i şi livrez înapoi.
Am observat că e mult mai simplu cu doi. Cu doi de aceeaşi vârstă. Nu ştiu cum e cu doi de vârste diferite, iar cum o fi cu 3 sau mai mult, mi se sparie gândul. Poate Andreea ne va spune cum jonglează.
Sora de împrumut a Irinei se numeşte Natalia şi s-a născut cu o zi înainte de a noastră. Am avut ocazia să o văd pe Natalia crescând, de când abia îşi ţinea capul şi până în ziua de azi, când susţine că-i e frică de mine. A dormit în toate paturile din casa mea, uneori înconjurată de perne

Din poveştile Laviniei, care mi-a devenit prietenă după ce amândouă am născut câte o capricoarnă, îmi dau seama că nici dacă ar fi fost gemene, n-ar fi avut aceleaşi expresii, aceleaşi reacţii, aceleaşi mutre. O să spuneţi că e normal, văzându-ne des, crescând împreună, fetele “fură” una de la alta. Ei bine, ne vedem des, dar numai de vreo lună şi jumătate. Natalia e un copil călător, obişnuit cu avioanele, vorbitor de două limbi, expus la culturi diferite şi totuşi, culmea, tratat de mămica lui cam pe aceleaşi principii ca şi Irina. Mai mult, bona noastra, scumpa doamnă Ana, a vegheat pojarul Nataliei şi-a încreţit părul Laviniei cu poveştile despre Irinuca, despre doamna Andreea care făcea aşa şi nu aşa, despre cât de bine mânca Irinuca spre deosebire de Nati care nimic nu mănâncă şi tot aşa, zile întregi, leit-motivul Irinuca-doamna Andreea a scos peri albi pe scalpul prietenei mele.
Le iau câteodată pe amândouă de la grădiniţă. În maşină poartă nişte conversaţii absolut năucitoare, se întrec care să spună prima ce au învăţat azi şi doamna ce a zis şi la prânz ce-au mâncat şi cine cu cine s-a mai împrietenit/certat/împăcat.
“Da, aşa e, ai dreptate, Natalia” se aude glăsciorul Irinei.
Acasă, rutina e aceeaşi: înainte de culcare, o mică încăierare cu lacrimi pe jucăria cu care să doarmă fiecare (chit că jucăria dorită de Nati zăcea uitată într-un coş), apoi adormit sub supraveghere (la prima întâlnire, după vreo oră în care eram convinsă că dorm duse le-am descoperit foarte treze, Natalia picta iar fiică-mea îşi scosese cuburile şi se ocupa cu castelele, totul într-o linişte deplină), trezire, picknick pe covorul din sufragerie, cu fructe şi biscuiţi şi-apoi… se dezlănţuie două uragane, două tornade ce îmi umplu casa cu chiote, râsete, mici turnătorii şi potenţiale dezastre.
Pe la şase apare şi Lavinia. Atunci ne-nchidem în bucătărie şi le uşuim pe rând, când eu pe-a mea, când ea pe-a ei, noi nu vorbim cu pârâcioşii şi oricum aici e frig/fum/avem treabă/descurcaţi-vă şi singure.
De la prima vizită, când se alergau pe hol chirăind ca maşinile de curse, am hotărât de comun acord că noi, mamele avem dreptul la o pauză, drept pentru care domniţele trebuie să-şi rezolve disputele singure. Scapă cine poate.
Alteori, Irina e luată pe sus şi se trezeşte acasă la Nati, între jucării noi, altă geografie, chestii de pipăit, sertare de tras, adulţi de pus în încurcătură.
Uneori Irina se-ntoarce acasă cu dresul Nataliei şi căciuliţa ei pe cap, alteori Nati se pricopseşte cu vreun articol de îmbrăcăminte sau e norocoasă să am prin sertare lucruşoare de-ale ei, rămase de la un schimb mai vechi. O anume pereche de chiloţei galbeni cu floricele a stat mult timp în geanta Laviniei, uitată, nerevendicată, neimportantă.
Desigur, nu fiecare întâlnire e un succes. La ultima experienţă de acest gen, Irina s-a retras în dormitor să vadă “Cei trei muşchetari” în vreme ce Nati se juca în camera Irinei cu jucăriile părăsite de prea-mbufnata mea fiică. Plecările sunt însă cele mai dureroase. Nati plânge, invariabil, îi va fi dor de Irinuca. Şi ce dacă se văd mâine? Acum mai voia un pic! Apoi Irina plânge pentru că nu vrea ca Nati să ia nici o jucărie la ea acasă. Sau Nati plânge pentru că Irina vrea să-i ia pinguinul cel mic ce dansează pe un cub de plastic, scos cu greu de la fundul sacului de jucării, la fel de albastru ca şi cel de-acasă de la Irina.
Dacă le întrebi, nu-s prietene.
Dar Irina povesteşte despre sora ei, Natalia. Natalia îşi aminteşte că în cealaltă casă, Irina avea un leagăn pe hol. Şi asta mă face să zâmbesc, amar, dar să zâmbesc totuşi. Dacă vom reuşi să ne mutăm mai aproape, va fi şi mai bine. Până atunci însă, suntem rude de-mprumut.
Şi ca mine sunt multe mame de copii singuri. Care-şi fac prieteni de nevoie. Nevoia de a auzi copilul râzând şi fără ca televizorul să fie aprins.
De când o am pe Irina, mi-am făcut mulţi prieteni noi. Pe unii de drag, pe alţii pentru că ea îi place pe copiii lor. Sunt mame în a căror poveste mă regăsesc. Fără ajutor constant de la bunici, fără prea multe rude prin preajmă, căutând permanent soluţii la singurătate. Singurătatea copiilor le doare cel mai tare tot pe mame.
Ele ştiu că oricât de multe jucării ar avea un copil, nimic nu se compară cu complicitatea, cu competiţia, cu prietenia, cu joaca pe tăcute şi cu bomboanele dosite.
Şi dacă tot vorbim despre singurătăţi, poate vă voi povesti odată despre cea a mamelor de copii pe care nimeni nu şi-i doreşte prin preajmă. Dar asta, într-o altă după-amiază, ceva mai puţin gri.

Related Posts

Tags

Share This

7 Comments

  1. Cristina G.

    Ei bine, noi ne-am dorit ca al doilea copil sa fie o fetita. Este o fetita, dar Octav si-ar fi dorit un fratior! 😉 Asa ca, “fratiorul” lui e Rares (vecinu’ de la unu).
    Fara ajutor, e tare greu si cu al doilea …

  2. Ada Demirgian

    Draga Cristina, Irina isi doreste un frate pe care sa-l cheme Andreiutu. Si-un catel pe care sa-l cheme tot Andreiutu. Si orice jucarie se cheama Andreiutu.

  3. oana

    … eu am adoptat o surioara mai mica (era singura la parinti) in facultate, am ajutat-o la proiecte, am ajutat-o sa se adapteze la viata de student, iar acum avem 8 ani de cand suntem prietene… ea imi zice fie “big sis” fie “red sis” si de cativa ani s-a obisnuit sa nu mai planga cand ne despartim… Mi-e foarte draga si intre noi e o afectiune care depaseste limitele prieteniei… las-o pe irina sa mai copilareasca ca o printesa in jurul careia se invarte tot, ca o sa se trezeasca incet asa cum ne trezim toti cand devenim maturi…iar daca “imprumuti” si niste copii din cand in cand, sa nu mai fie singura, sunt convinsa ca o sa creasca frumos si n-ai de ce sa te nelinistesti…

  4. mamica de Sebastian

    Ada cit de bine iti inteleg temerile,dorintele visurile.Sint cam in aceeasi situatie,desi eu am o casa a mea,am ,dar sint altele care ma impiedica,ne impiedica sa mai facem un copil.Acum m-am resemnat si imi spun ca mai sint copii singuri la parinti…

  5. Delia

    Cinci ani lungi m-am temut sa-i aduc un fratior lui Jo. Acum, ca-l are, printul a decretat ca mai vrea vro 4.
    E bine cand sunt 2, dar si foarte greu. Pupici Irinei de la printisorii mei, Jo&Alex.

  6. Ada Demirgian

    Oana, ma straduiesc:) Se pare ca o caracteristica a zodiei berbecesti e sa-si faca de lucru atunci cand n-are.
    Florina, da, stiu, daca ai fi mai aproape…:)
    Delia, ma bucur de cunostinta. Multumim de pupici, transmitem.

  7. alina

    Deși n-am plănuit-o pe Anna (dar am dorit-o), nu cred să fi fost lucru mai bun pe care să-l fi făcut pentru ele. Cum mi-a zis mie o moașă aici ‘e bine să ai o soră’! Eu am fost singură la părinți și nu mi-a plăcut, iar aici, printre străini (în sensul de fără familie), ne-am gândit noi că e bine să construim măcar un pic din rețeaua asta de ajutor frățesc ….

css.php
Privacy Policy