Sărbătorile vin, sărbătorile vin

20 Sep 2011 by Ada

M-am trezit în dimineața asta cu o puternică senzație (complet ilogică de altfel) că se apropie Crăciunul. Poate pentru că ieri am contemplat îndelung niște dovleci de ghips frumos pictați la Kaufland, cântărind și calculând dacă să-i pun în coș sau nu. More stuff? Lasă, am zis, și bine am făcut, că ajunsă la casă cu strictul necesar și trei mărunțișuri, am descoperit că n-am cu ce plăti.

Situația era hilară. Aveam bani pe card, verificasem contul de dimineață. Dar cardul era blocat. Aș fi putut suna la BCR să aflu de ce. Dar mai aveam doar o liniuță la bateria telefonului, semn nu prea bun. Aș fi putut să mă duc personal la bancă și să întreb decemamadraculuinumergecardulvostrudecacao

simapunetiinsituatiadealasapampersiicopilului

incosulneachitat. Dar se aprinsese și beculețul de benzină. Unde mai pui că era 11.30 și, știm cu toții, la ora aia eu trebuia să fiu undeva spre Universitate, nicidecum în Colentina. Life is a bitch.

Am lăsat coșul, am sărit în mașină, am decis să-mi bat joc de toate șansele din lume și am făcut următoarele: sunat la BCR (cine și-o mai lua telefon cu ecran touch ca mine să pățească), apăsat haotic pe tastatura virtuală, explicat situația pe repede înainte (fără înjurături),  înjurat imediat după ce m-au pus pe hold, demarat în trombă cu ultimii vapori spre primul BCR, ajuns la bancă, parcat oarecum neregulamentar după niște taxiuri, pus avarii, smuls bebeluș din scaun, trântit cardul de identitate și cardul de bancă pe biroul doamnei prea drăguțe cu mine în circumstanțele date și apoi rămas bouche-bee. Cardul meu era blocat. Nu, nu l-am blocat eu. Nu, nu l-am pierdut. Nu, n-am făcut nici o potlogărie, doamnă, lăsați-mă să scot bani cu buletinul, că nu mai am decat doi pamperși și niște vapori de benzină. Doamna a zâmbit, m-a-nțeles, s-a conversat cu Lia, m-a căinat, apoi mi-a zis că trebuie refăcut cardul. WTF!? Când? Cât durează? Cam o săptămână. Glumiți! Nu refac nimic. O banchereasă ceva mai în vârstă decât doamna drăguță i-a zis că trebe forțat nițel și sigur se poate debloca, ia să mai apese ea pe nu’ș ce taste și să dea send la centrală. Mbine. Încă trei minute. Mă-ntrebam deja dacă mi-or fi ridicat mașina. Era deja 11.50. M-am felicitat în gând că vorbisem dimineață cu Lavinia s-o ia și pe Irina și să mă aștepte cu ambele fete în parcul de vis-a-vis de Școala de Muzică.

Plec de la bancă după vreo zece minute, cu suficienți bani pentru niște benzină, câțiva pamperși, ceva de-ale gurii și-n plus, taxadegrădifondulclaseibaniidemanualeșiuniformă. Nu spun cât că vă apucă depresia și nu asta vă trebuie la prima oră a dimineții. O sun pe Lavinia, aflu că sunt în parc deja. Două minute mai târziu sună telefonul. O altă doamnă de la BCR îmi explică tot pe repede înainte ce se întâmplase. Direcția antifraudă (eh?) mi-a blocat cardul. Li s- apărut lor o tranzacție ciudată, au ajuns la concluzia că acest card a fost compromis (evit cu grație multe cacofonii, vă rog să remarcați) drept pentru care au comunicat băncii concluzia lor și banca a fost obligată să blocheze cardul, ca să mă protejeze pe mine. Bine, bine, zic, dar nu era normal să îmi comunice și mie chestia asta? Păi, s-au gândit probabil că veți observa dvs, și ne sunați și vă explicăm noi. Dar e ok, puteți folosi cardul acum, zice. Am râs. Nu mă-nebuni… Parol? Păi și coșul meu de cumpărături de la Kaufland și lădița mea pliantă rămasă prizonieră acolo cine mi le recuperează? Băieții de la Antifraudă? Că eu înapoi nu mă mai duc!

Am cerut să mi se facă legătura la direcția antifraudă. Deja împingeam limitele la extrem, telefonul mă anunțase că își dă duhul, dar era prea mult ca să tac din gură. Așa sunt eu, din când în când nu pot să tac. Norocul lor că nu putea să-mi facă legătura.

Am trecut în revistă ultimele tranzacții. Singura care ar fi putut părea suspectă era cea de pe Amazon. Cinci dolari și ceva. Deci tranzacțiile cu Amazon sunt suspecte?

Am ajuns în parc. Am recuperat Irina. Am ajuns la grădi. Am lăsat mai mult de jumătate din suma scoasă cu buletinul. Am ajuns la Carrefour. Am refăcut cumpărăturile – de data asta punând tot ce încăpea în două coșuri mici, cel mare era plin cu scoica Liei – târând-o pe Irina printre rafturi de-am făcut amândouă febră musculară (exact ce încercasem să evit mergând dimineața la Kaufland, ha!), am recompensat-o cu un cremwurst în foetaj botezat ad-hoc hot dog, ca-n filme, și-apoi… Aproape că am împins mașina până la benzinărie.

Am intrat în casă la ora 15.00. Și ceva.

M-am așezat pe scaun și-mi venea să plâng. De oboseală, de nervi, după lădița mea pliantă. De rușine că zece creioane negre HB se încurcaseră în eșarfa Liei și le-am scos fraudulos din Kaufland. Mi-am dat seama abia când le-a găsit Irina și-a zis Vaaai,  Mulțumesc, Maaaaaaaaaami. Trebuie să mă duc înapoi, clar, mai ales că am și mâncat o nuga mică înainte de a ajunge la casă, iar ambalajul ei a ajuns în coșul casieriței. Ar fi bad karma să nu mă duc, n’est ce pas?

Dar important e că-n dimineața asta, când m-am trezit, cerul era gri, aerul era rece și eu visasem toată noaptea dovlecii ăia de ghips. Semn clar, vin sărbătorile, nu clipiți! Imediat încep colindele în supermarket-uri.

PS: Natalia zice că proful de religie e foarte chipeș. E tânăr și are secrete cu elevii. În sensul că le-a spus un secret pe care ei n-au voie să-l spună nici părinților (whaaat?). Ce nu știe chipeșul prof de religie este că avem metode de smuls adevărul. După un speech cu foc încrucișat în bucătărie, Irina a înțeles că nu există secrete față de mama și tata. Clar? Mai bine zice, decât să mă duc eu să aflu ce și cum. Toarnă tot! am zis în cor și fata a cedat. Așa că am aflat secretul lui. Secretul e că știe multe povești fermecate. Dacă închizi ochii când le asculți, poți să le și vezi cu ochii minții.

Dom profesor, cu respect, foarte faină abordarea, dar chestia cu secretul față de părinți… not kosher at all. A, stați, dvs sunteți cu echipa cealaltă. Got it.

Have a nice day.

LE: Am uitat să spun ceva . Ieri, în plin iureș, la grădi am dat peste Caro, educatoarea Irinei din primul an de grădi. Venise și ea în vizită cu bb2 al ei, un băiețel născut cam deodată cu Lia. Ei…  în brațele Carolinei Lia râdea în hohote. Ce chiote a tras, ce triluri, ce bucurie a fost pe capul ei (copiii simt, domnule, simt oamenii!). Mă uitam cruciș, n-o mai auzisem râzând așa – cu hohote legate, ca un copilaș mare – niciodată. Acele câteva zeci de secunde au fost suficientă energie pentru încă două ore de haos. Priceless.