Sare de mare

7 Aug 2011 by Ada

Cafea cu Jean și doamna lui, pe terasă, în Lumea de Sus, la tanti Lenuța. Eduscho. Prrroaspăt.

La Tanti Lenuța, Lumea se împarte în cea de Sus și cea de Jos. Sunt lumi diferite, cu puține punți de comunicare, independente, aparent (doar aparent) identice și separate. Familiile cu copii mari sunt cazate sus. Cele cu bebeluși, în Lumea de Jos. E mai ușor cu cărucioarele. Lucky me, eu am slingul, așa se face că am putut fi trimiși în Lumea de Sus fără prea multe mustrări de conștiință. Jean și doamna Jean au doi băieți gemeni, identici (doar aparent) dar diferiți precum ziua și noaptea. Irina s-a împrietenit cu cel mai blând. Dar despre asta, puțin mai încolo.

Acum, să le luăm pe rând.

Suntem într-o vacanță comprimată. Concentrată ca un plic de cafea instant. Sublimăm tot ce se poate, mai ales că toți cei capabili să meargă pe propriile picioare au aceeași pasiune pentru apa de mare și aceeași indiferență politicos-precaută față de soare. Peste doar câteva ore trebuie să plecăm spre oraș și nici măcar eu nu știu dacă asta înseamnă că suntem norocoși, mai avem câteva ore de apă de mare sau dimpotrivă, paharul e gol pe jumătate.

Fiecare dintre noi asimilează Marea cum poate.

Laur și Marea

N-a mai văzut-o din anul 2000. Vineri seara ar fi fost în stare să lase bagajele și să se repeadă spre plajă să-și pipăie Marea pe întuneric, așa cum faci cu o iubită pe care ai visat-o multe nopți și nu mai sperai s-o vezi vreodată. Dacă ar fi fost după mine, imediat ce copiii au adormit, eram dispusă să plec cu el până la capătul străzii, unde e marea. Dar suntem adulți responsabili, a zis, dacă se trezesc copiii și se sperie că-s singuri. Așteptăm până la ziuă.

La ziuă. Copilul cel Mare nu se dă dus, copilul cel mic trebuie alăptat, nevasta nu știm ce tot face prin baie, e deja opt și jumătate și Marea e tot la colțul străzii. 45 de minute mai târziu, după un scurt drum cu brațele pline (nici eu nu știam ce arsenal impresionant are Irina pentru plajă), după ce umbrela a fost montată, bebelușul instalat la umbră, salteaua și vesta copilului mare umflate, Laur a zis:

– Eu am plecat.

Și s-a dus. S-a aruncat în valuri cu voluptate și-a început să înoate până departe, departe, aproape de geamandură, prea departe, dacă mă întrebați pe mine. Mi-ar fi plăcut să intrăm împreună în apă, dar câtă răbdare să-i ceri după unsprezece ani de așteptare și de dor? Și cu cine să las bebelușul și cum să intru eu prima, înaintea Irinei, cum să fac, cum să fac…  După vreo zece minute de gândire am decretat că Irina e suficient de responsabilă să păzească bunurile familiei (între care și bebelușul) și m-am dus după el.

Am făcut ture, ca pe vas. Zece minute eu și Laur. Zece  minute eu și Irina. Douăzeci de minute el și Irina. Cinci minute eu și Laur, alte douăzeci de minute el și Irina. Sfârșitul turelor era cel mai greu, acele secunde de nerăbdare, când pielea începe să-ți sfârâie și ai furnici pe tălpi (la propriu), și-abia aștepți să simți din nou mușcătura îngrozitor de rece a valurilor, șocul întâlnirii cu pietrele ascunse pe sub nisip și apoi starea de bine, când, în sfârșit, Marea te primește și începi să te simți ca peștele în apă. Ne potrivim unii cu alții, ne plac cam aceleași lucruri, avem aproape mereu aceleași impulsuri.

Lia și Marea

Sare. E sare peste tot. Nu știu ce e sarea, dar azi am descoperit-o. Pe sfârcul din care iese laptele. Pe scoicile de la gâtul mamei. Pe firele ei de păr de care mă agăț și trag cu disperare, poate-poate reușesc s-o păstrez lângă mine. Pe rănile Surorii celei Mari. Pe barba lui Tati. Până și pumnii mei, pe care-i sug cu îndârjire, sunt tot sărați, de când Mama m-a dus în apă. Uite, Lioara, asta e Marea, am auzit-o spunându-mi. Stăteam lipită de ea și mă așteptam să-mi fie bine, vă imaginați ce surprinsă am fost când un val de ceva rece m-a stropit din cap până în picioare. Tata, în fața mea, zâmbea. Bine ai venit în Mare, Lioară. Ce atâta veselie? Mi-era frig și eram înconjurată de ape reci și sclipiri nemiloase, nu mi-a plăcut, așa că am protestat. Eu știam că apa e caldă și miroase frumos, a dulce. Nu a să-rat! Sare. Sărat. Ce lume ciudată. Vreau înapoi, la umbră, să stau pe spate, să simt pământul tare sub mine. Dar stați, e ceva în neregulă și cu pământul, ajutor, pământul s-a fărâmițat în fire mici mici mici și-mi intră în ochi și se lipește de mine. Dacă aș avea dinți, pământul ăsta mi-ar scrâșni între măsele, dar n-am, așa că îmi zgârie gingiile, mamaaaa unde e mammaaaaaa. Așa! Lapte. Vai! Nici Laptele nu mai e cum îl știam. Ce se-ntâmplăăăăăă? Mai bine dorm. Gata, închid ochii și cu puțină bunăvoință, sugându-mi pumnii prin șalul mamei, pot să-mi închipui că sunt în coșul meu și-mi cântă Mama Gâscă, pentru că așa, cu spatele pe trei prosoape puse unul peste altul, înfășurată în șalul mamei, cu zgomotul ăsta pe care și Mama Gâscă îl scoate, parcă îmi dau și eu seama din nou pe ce lume trăiesc.

Irina și Marea

Tu nu mă întrebi ce mă întreabă toată lumea? Am căzut cu bicicleta, să știi. Doamna doctor mi-a spus să nu bag capul în apă, dar am toate oasele la locul lor, așa a zis Mama și dacă Mama zice, eu o cred. Doamna doctor a mai spus și că am oase tari. Am mai fost la mare, când eram mai mică. Mi-a plăcut, deși atunci mi-era tare frică. Atât de frică mi-era, că-mi clănțăneau dinții și mi se învinețiseră buzele. Sau era de frig? Nu mai știu. Dar țin minte că am râs mult. Așa fac eu când nu știu dacă mi-e frig sau mi-e frică, râd. Nu știu la ce să mă aștept de la marea asta, dar am emoții. Cred că e rece apa. Eu pot să înot cu o singură aripioară, dar Mama a scos de nu știu unde o vestă și un colac și o saltea și-s prea interesante ca să nu le încerc. Uite, se vede Marea! Mami, se vede marea la capătul străzii, vezi cum sclipește? Luăm și pistoale de apă? Te rog, te rog, te rog, te rog! Bine, nu luăm, data viitoare. Ufff. Au intrat în apă fără mine. Eu trebuie să stau aici să păzesc cearceaful. Nu-nțeleg de ce trebuie să păzesc cearceaful, cine să fure niște prosoape și de ce. Noroc că bebelușul ăsta nu plânge, că n-aș ști ce să-i fac, nici dacă aș vrea. Am încercat eu s-o liniștesc, îi spun ca Mama: Gata, Lioara, nu mai plânge, că vine mămica imedat și-ți dă lăptic. Dar am impresia că Lia nu vorbește românește, nu pare să înțeleagă ce-i zic. Ea vorbește pe limba bebelușilor. Am vorbit și eu pe limba asta, dar am uitat. În sfârșit, iese Laur din apă. Mama îmi face semn să mă duc după ea, dar mi-e frică. Nu pot, e rece, și ceva mă înțeapă la tălpi. Cum să fac? Mami, ajută-mi, dă-mi mâna, te rog, nu pot! Ce tot îi dai înainte cu “ba poți”? Tu nu-nțelegi că e rece? N-am voie să bag capul în apă, așa mi-a zis doamna aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah ce rece eeeee! Maaaaaaaaaaaami! M-am udat! Cum? E bună apa de mare? Nu e bună, mi-a intrat în nas. A, sigilează rănile? Deci pot să-mi bag caaaaaah încă un val! Acum ce mă fac? Dar stai, că m-am obișnuit cu apa. Mami! Plutesc! Uite, Mama! Pot! Ce bine eeeee! Haide, Mami, dă-mi mâna, nu-ți fie frică. De ce să ieșim? A, ies doar eu? Și intră Liaaaa? Dar nu e prea micăăă? Și pe urmă intră Laur cu mine, da? Bine, hai că mă duc eu pe mal. Dar veniți repede, da? Cinci minute! Bine! Și pe urmă, eu cu Laur… Laaaaur! A zis mama să te duci cu Lia în apă. Brrrrr… mi-e frig! Pun pariu că iar mi s-au învinețit buzele. Deci, era de la frig, nu de la frică. S-a dus adrenalina, zicea mama. Ce-o mai fi și aia nu știu, dar când se consumă adrenalina asta, ți se face frig.

Ada și Marea

Vreau umbrelă cu palmieri în asfințit. Vreau pălărie cu boruri largi și colier de scoici și brățară și cercei, știi tu, genul de podoabe pe care probabil n-am să le mai port niciodată, sau poate, mai știi, când o să-mi fie dor de mare în plină iarnă, am să le scot de undeva și am să le pun și am să-nchid ochii și o să îmi imaginez că suntem iar la mare. Ce frumoși sunteți! Stai, să-ți fac o poză. Vino să te dau cu spray, Irina, unde te duci de nebună! Stai pe loc. Întoarce-te. Și aici. Așa, acum întinde bine de tot pe toată pielea. Hai, fugi în apă. Du-te cu Laur. Dar să nu mă uitați aici, vreau și eu în apă! Facem cu schimbul.

Cred că n-am fost niciodată atât de fericită la mare. A fost o dimineață superbă. După-amiază, iubitul meu îmi va cumpăra pălărie și colier de scoici și un rebus. Nu e o vacanță de cinci stele, all inclusive, e doar un week-end (har Domnului, nu foarte fierbinte) în Mare. Camera e ok. Au o bucătărie unde pot pregăti masa, avem o baie mică doar pentru noi, am avut înțelepciunea să luăm coșul Liei, pentru că Lia ocupă cel mai mult loc în pat. E ca o steluță de mare expandabilă, imediat ce o pui pe pat se-ntinde în toate colțurile, își răsfiră mânuțele și picioruțele și absoarbe tot spațiul din jur.

Irina s-a trezit prima din somnul de după-amiază. I-a pus pisica în brațe lui Laur și a ieșit pe terasă. Zburdă prin curtea inundată de flori și de viță de vie și se joacă, se joacă veselă cu tot ce prinde. A uitat de bube, de durerile de cot și de nas. A găsit un fluture pe care l-a ascuns într-o scoică și l-a învelit c-o frunză. La nisipar a găsit o pereche de cătușe cu blăniță roz. Și le-a pus pe mâini și mi le-a prezentat ceremonioasă. Mami, uite. Preferam să n-am niciodată imaginea asta cu ea. Ce știe ea?

Ajungem destul de târziu pe plajă. Am rebusul la mine, dar nu prea-mi arde. De când n-am mai dezlegat eu rebusuri, până și definițiile s-au schimbat, sunt mai dificile sau poate mi se pare mie, am neuronii înțepeniți. Știați că se fac rebusuri cu soții prietenelor mele? Mă gândeam să-i scriu Mariei: dezleg rebusuri complicate cu Adelin. Înțelege cine ce vrea. Dar lasă. Laur și Irina sunt două rațe. Stau doar în apă. Aș vrea și eu, dar pisica asta mică e mârâită, lasă, duceți-vă voi. Eu am pălărie și cine mai e ca mine. Acuș vine și țiganca aia cu colierul meu de scoici și nu-mi mai trebuie nimic. Ia, Lioară, lapte fără sare. Pssst. Haideți la porumb fiert. E bun, e sărat, e cald. Mai stați și voi, mă mai duc și eu. Diseară trebuie să bem o bere la Micul Golf. Suntem la costume. Micul Golf, pescăria veche sunt dincolo, pe plaja de nudiști.

Mă uit la ai mei. Sunt frumoși. Dacă eram mai tineri, am fi mers până la pescăria veche. Ne-am fi plimbat pe plajă noaptea. Dar Lia e din ce în ce mai grea în sling, mă doare spatele, e trecut de ora nouă și ea plânge, a fost o zi care pare să nu se mai termine. Bune hamsiile. Bună și baclavaua. Vreți și înghețată? Bine, fie. Magnum. Cum am mâncat noi pe întuneric. Ce coincidență, s-a luat curentul în jumătate de 2 mai. Nu-i nimic, așa se mănâncă înghețata asta, pe întuneric.

Hai, la culcare, mâine ne trezim dimineață, să mai facem o baie.

Duminică, 8.34.

Bună dimineața!