Saving Bob

29 May 2019 by Ada

E o primăvara târzie în Canada. E sfârșit de mai și cerurile noastre încă-s gri, afară-s 11 grade în zilele bune și plouă ca-n noiembrie. Vremea asta, pentru nou veniți, e moartea pasiunii. Suntem aici de aproape cinci ani, dar eu tot număr lunile de iarnă și nu-mi vine să cred că la București sunt deja 30 de grade la umbră iar la noi nici măcar n-au înflorit chiar toți copacii. 

Dar nu despre vreme vreau să vă povestesc, ci despre Bob. Bob, păducelul care se întinde peste jumătate din curtea noastră, până la fereastra camerei din care vă scriu. Azi e plin de frunze și de buchețele de flori mici, albe, care stau să se deschidă. În câteva zile florile albe se vor face roz și apoi se vor transforma în fructe roșii, de mărimea măceșelor, pe care veverițele și păsările le savurează până târziu în toamnă. 

Îl iubim pe Bob, pentru cele câteva zile în care înflorește ca miresele, pentru umbra pe care o aruncă peste leagănul preferat al Liei și pentru aerul mai curat din grădina noastră. Dar ca să-l salvăm pe Bob, anul ăsta, am făcut eforturi mari. 

Bob e băiat bun, însă se cam întinde peste hotarele stabilite de administrație. Cu alte cuvinte, trece în No Man’s Land, un șanț destul de neprietenos care desparte complexul nostru de cel vecin. Teoretic e doar un șanț prin care să se scurgă apa. E acoperit de iarbă lăsată să crească în voie și năpădit de păpădiile pe care încă nu știm dacă le iubim sau le urâm. Bob s-a rășchiat cu o bună parte din trunchi și din coroană hăt peste bordura grădinii mele, către șanț, până spre gardul vecinilor din celălalt complex. Bad Bob! 

De ce Bad Bob, o să vă întrebați? Pentru că anul ăsta am vrut să închidem curtea (din motive cu codiță despre care încă nu pot vorbi pe larg) și ca să putem face asta, jumătate din Bob ar fi trebuit să dispară. Ceea ce l-ar cam fi ucis pe Bob, mi-ar fi pus-o pe Irina în cap, și probabil m-ar fi bântuit până la adânci bătrânețe, pentru că știți… eu cred că florile și copacii au și ei forma lor de suflet și trebuie să ne purtăm frumos cu tot ce e viu. Chiar și cu bestiile alea de păpădii, că au nevoie de ele albinele, și noi avem nevoie de albine și aaaaaa, ce complicată viață…

Când am spus că anul ăsta de ziua mea mi-aș dori să facem gard, ca la un moment dat să putem lua un câine (ooops, mi-a scăpat!) soțul meu mi-a aruncat o privire lungă și albastră și apoi a spus cam cu jumătate de gură:

– Eu nu știu să fac gard. N-am făcut garduri niciodată. Nu fac gard. 

Nu știu dacă vă amintiți, soțul meu e inginer. Eu cred că inginerii sunt niște ființe supranaturale, care știu cum funcționează lucrurile, cum sunt făcute pe dinăuntru și, mai presus de orice, sunt în stare să citească manuale și cărți tehnice, ceea ce noi, poeții, nu putem în ruptul capului. 

Ce a uitat soțul meu a fost că la prima noastră întâlnire am avut în program activități romantice, gen pus mochetă, montat biciclete și alte asemenea chestii complet normale în ziua de azi. Și-a mai uitat și că eu sunt aia care știe să strângă țevi care curg înainte să se inunde casa doar pentru că el e la serviciu și instalatorul e la altă lucrare. 

Acestea fiind datele problemei, răspunsul lui m-a lăsat paf. 

– Păi, Vasile, nici eu nu-s cântăreață! 

Nu-l cheamă Vasile, așa-i zic eu când mă enervează. Se întâmplă mai rar, dar, ca în orice cuplu, avem și noi momentele noastre. Bancul ajutător despre relevanța faptului că eu nu-s cântăreață îl găsiți pe net dacă nu îl știți deja, sau lăsați aci un comentariu și vi l-oi spune eu. 

Am lăsat să treacă vreo câteva zile și am zis iar:

– Înțeleg că nu știi să faci garduri, nici nu mă așteptam să știi. Întrebarea e… vrei să înveți? Că dacă vrei, am găsit eu niște tutoriale. 

Spre ghinionul domnului inginer, mă cam pricep să google stuff. Și la noi în oraș există Home Depot, care e raiul gospodarilor și al unora dintre gospodine (care nu fac cratfs, adică alea ca mine). Așa că după ce ne-am uitat la câteva clipuri și am mai discutat și cu vecinii care aveau planuri similare, din aceleași motive de copii cu două și mai multe picioare, soțul meu n-a mai avut scăpare. 

N-as putea să spun că s-a bucurat. E greu să faci chestii d-astea noi, dar și eu am gătit coq-au-vin și boeuf bourguignon pentru prima vizită a mamei lui la noi acasă, așa că asta cu “eu nu știu” nu se pune.  Plus bancul cu cântăreața a atârnat greu. 

“Te rog să-mi faci curte, la propriu, chiar te rog, fă-mi curte”, a fost refrenul primăverii la noi acasă.

Într-o duminică ploioasă de la început de mai, vecinii din stânga au început să bocăne la prima oră. Aveau niște panouri dintr-un gard mai vechi, căpătate pe gratis, mai luaseră niște stâlpi și niște țepușe și tăiau de zor cu fierăstrăul electric diverse chestii. 

– Scoală, bărbate, și du-te la vecini să vezi cum se face gardul. Poate au nevoie de ajutor și când o veni și rândul nostru, ne-or ajuta și ei pe noi. 

Bărbaților nu le place să se bage în seamă. Majoritatea ălora pe care i-am cunoscut eu nu socializează prea bine. În plus, vecinii nu-l aveau pe Bob în ecuație. Îl aveau pe Kevin. Kevin e al doilea copac din grădina noastră. E un fag la care ne uităm cu îngrijorare tot timpul, pentru că umblă prin Canada o insectă ticăloasă care mănâncă fagi pe dinăuntru. Anul ăsta e verde, deci e bine. Cum spuneam, Kevin e cu totul alt fel de problemă, nu ocupă prea mult loc la sol, se întinde mai ales în sus, așa că vecinii trebuiau doar să se hotărască dacă îl iau la ei în curte sau îl lasă la noi, dat fiind și Kevin crește tot pe granița dintre proprietăți. A rămas la noi. 

Doi bărbați și-un ginere au făcut gardul din panouri în câteva ore. Soțul meu s-a dus, a dat bună ziua, a întrebat dacă poate să ajute, i s-a spus nu merci we’re good dar daca vrei poți să caști gura. Și uite-așa, el de la fața locului, eu de la etaj, am studiat cum se face gardul. A doua zi eram mândri posesori ai două panouri de gard vechi căpătate de la vecini, plus un stâlp și o țepușă. Ce ocazie grozavă pentru mine să spun “Gata, know-how este. Parte din materiale există. Hai să măsurăm, facem schema și pe urmă hai să cumpărăm ce lipsește, că acuș vine vara și se întărește pământul și va fi cald și mie îmi trebuie gard că eu vreau să-ți iau câine la anu’. ” 

Trecuse suficientă vreme și probabil păream destul de hotărâtă, așa că domnul inginer și-a luat ruleta, și-am ieșit și-am măsurat, și-am discutat despre câți stâlpi, câte scânduri, câte șuruburi și alte mărunțișuri ne mai trebuie. Dar să nu uităm de Bob. Pentru că nu numai că vreau curte, dar vreau ca Bob să trăiască și să nu îi tăiem decât crengile care chiar trebuie tăiate, să nu ne intre în ochi și să nu dărâme gardul. 

Sâmbăta și duminica următoare, cu ajutorul vecinului Răzvan și al sculelor sale cu multiple accessorii, soțul meu mi-a făcut curte. Cu mici întreruperi datorate finalei de la Madrid (Ah, Simona…) și unor averse reci de ploaie, din cauza cărora a mai durat o săptămână până a fost și poarta la locul ei. Dar ce gard profesionist am acum! 

Deși nu va recunoaște probabil niciodată, soțul e mândru de gardul pe care l-a construit. Sigur, ar fi putut trăi și fără. Cum nici pisică nu prea i-a trebuit, dar nici pești, cu atât mai puțin câine. Ain’t life funny! 

Bob e bine, trece prin gard. Stă să înflorească, pupe mama. 

Copila nu se mai poate cocoța în el, dar asta o trecem la capitolul pierderi suportabile. 

Pisica trebuie să facă eforturi (nu mari, dar totuși) să iasă din curte, adio vizite pe sub podeaua chioșcului vecinilor.

Grădina mea e plină de flori și miroase minunat. 

Nu mai avem sconcși în vizită (nici iepurași n-or să mai fie, dar ce să facem, nu le putem avea pe toate). 

Ce vreau să zic cu toată povestea asta? 

Dragă soțule,

Mă bucur că putem construi împreună garduri pentru pisica pe care nu ți-o doreai și pentru cățelul de care n-avem nevoie. Dar pe care, așa cum te cunosc, ai să-l iubești de când o să-l vezi. Nu anul ăsta, don’t worry. 

Mulțumesc că l-ai salvat pe Bob. Mulțumesc pentru toate florile din grădină. Te iubesc cât toate semințele de iarbă pe care le vom semăna împreună. 

Drag, 

Ada

PS: Mi-ai promis luminițe. <3