Scorpia

2 Sep 2008 by Ada

… sunt eu.
când o ameninţ c-o rup în bătaie dacă mai pune mâna pe jos/ in nisipul mizerabil / pe mitz/ pe jos / pe chestii murdare şi-apoi o bagă în gură.
când îi spun că dacă mai face ca Alesia/Luca/Andrei şi alţi copii de la grădi pe care găseşte cu cale să-i imite, o trimit la mama Alesiei/lui Luca/lui Andrei.
când o pleznesc peste mâna cu care duce la gură lanţul căruciorului de la supermarket, gata să morfolească sistemul de prindere ca pe îngheţata pe băţ.
când o oblig să mănânce măcar 4 (patru) linguri de supă la o masă.
când nu-i dau ciocolata şi nici îngheţată şi nici nu-i cumpăr dulciuri în cantităţile pe care le doreşte ea.
când nu-i dau voie la TV mai mult de un film pe zi.
când n-o las să-şi facă ungiile nici măcar cu oja ei (Tatiana, abia aştept să ai o fetiţă :D).
când nu merg pe unde vrea ea, când nu cumpăr zilnic surprize, când mă uit urât (înfigându-mi unghiile în carne ca să n-o lovesc şi muşcându-mi buzele tare, ca să nu urlu cât pot de tare “copil prost ce eşti”).
când o rog să se gândească înainte să facă un lucru.
când mă uit pe pereţi şi mă prefac că n-o aud că mi-a cerut ceva pentru că n-a spus “te rog”.
când insist să-şi împartă jucăriile cu alţi copii şi să nu-i calce pe cap pe cei mici.
când o cert că linge tejghelele caselor de marcat sau se atârna de barele dintre case sau se lasă cu toate cele 14 kilograme ale ei să alunece pe gresii, atârnată de un singur deget de-al meu şi asta îmi suprasolicită spatele care uneori mă doare cam tare.
când nu mai am putere/chef/energie/mana să mă joc, să citesc, să găsesc răspunsuri la ghicitori.
Eu sunt Scorpia fără suflet. Mama cea rea. Uneori, mama cea isterică (doar când uit să-mi iau pastilele, se întâmplă rar). Dar în realitate nu-mi doresc decât să înţeleagă că-s lucruri care nu se fac şi lucruri care nu e bine să fie făcute şi că dacă eu nu-s prin zonă, trebuie să se descurce.

– Vrei să ne iertăm? mi-a zis duminică seara, abia trezită din somn.
Nu voiam. Eram supărată. Nu mai voiam să fac puzzle. Nu mai voiam să o privesc dându-se pe tobogan. Nu mai voiam să o rog să nu-şi bage mâinile în nisip, nu mai voiam să spun de o mie de ori “te bat!”, “nu mai face aia!” “ia mâna!” “nu pune mâna!” “nu te trânti pe jos!” “nu te da pe burtă!” “ai grijă să nu cazi” “treci pe trotuar!” “nu-ţi scoate centura!” “nu lăsa geamul!”. Voiam să tac.
– Ei, nu-i nimic, eu te iubesc şi când mă baţi. Când o să fiu eu mămică, am să le fac toate plăcerile copiilor mei. Şi o să le cumpăr tot ce vor ei, dulciuri şi suc, şi îngheţată. Nu ca tine. Şi o să-i duc în parc şi la salteluţă şi o să îi las să facă tot ce vor ei.

Şi-atunci am izbucnit în râs. Şi m-am gândit la vremurile în care abia aşteptam să fac 18 ani, ca să plec de-acasă şi să cuceresc lumea. Şi-am ştiut că într-o zi, dacă va avea norocul să fie şi ea mămică, Irina se va gândi la mine cu drag.