Scumpa

25 Nov 2013 by Ada

Cum să n-o iubeşti?

Şi cum s-o laşi în lacrimi aproape de fiecare dată când pleci?

Cum să n-o laşi să ţi se cocoaţe în braţe, când se uită fix în ochii tăi şi-şi ridică mânuţele şi zice hotărâtă: veau în baţe.

Cum să-i refuzi orice, de la desene animate la cutia de bijuterii, când ştie, ştie, ştie să zâmbească într-un anume irezistibil fel…

Cum să n-o laşi să-ţi smulgă jumătate din firele din cap cu “peptănaşul”, când te înfundă cu capul în pernă fără drept de apel. 

Cum să fac să o pun în buzunarul de la piept, să fie cu mine mereu, măcar acum cât e mică şi fragilă?

Am ţinut-o în braţe în dimineaţa asta, de pe la patru până pe la cinci şi jumătate. Tuşea şi se îneca. S-a lipit de inima mea şi a adormit, am avut noroc, am putut s-o mângâi şi s-o pup şi să-i spun în gând toate lucrurile pe care degeaba i le-aş spune cu glas tare. 

Cum să nu râzi când te anunţă că treaba cu puiul de om  e că plimba ursul prin jungălă, nu prin pădure şi apoi te întreabă foarte serioasă unde e jungăla asta…

Nu credeam să-nvăţ a iubi aşa de tare nici măcar o dată, d-apăi de două ori.

Lia Bucuria, cu caltea ei flefelată, într-o seară de noiembrie, pe când “mami, putem să ţitim” se termina cu “yeeey”. Unul dintre acele momente pe care am avut privilegiul să le fotografiez, dar ce zic eu, nu e privilegiu, e noroc chior.