Se poate şi altfel

7 Jun 2012 by

Există vieţi în care te trezeşti dimineaţa la o oră civilizată (opt?, nouă?) te dai jos din pat şi mergi desculţă până la baie. Acolo ai timp, ai 15 minute sau poate chiar 20, suficient cât să faci un duş, să te speli pe dinţi, să-ţi perii părul şi să te scuturi de somnul de minim 8 ore pe care tocmai l-ai încheiat. Apa e suficient de fierbinte, pe poliţă stau aliniate minim trei geluri de duş (silky, fresh, sparkly), o loofa, un burete natural şi un săpun de Alep sau poate de Marsilia iar prosoapele sunt albe şi moi. Pe fereastra întredeschisă a băii intră aer curat.

După duş, înfăşurată în prosop, mergi în bucătăria mare, unde pe masa rotundă, în fructieră sunt gata spălate multe fructe. Cafeaua deja picură în filtru (sau poate eşti de modă veche şi o bei ca şi mine, la ibric; atunci ritualul se schimbă…) şi mirosul a umplut tot spaţiul luminos din jurul tău, eşti în lumea cafelei fierbinţi şi aromate, inspiri, expiri şi ai răbdare să ajungă la temperatura aceea, când e numai bună de băut. Pe masă sunt flori proaspete, fereastra are perdele colorate, albul pereţilor şi mobilele sclipesc.

Copiii sunt suficient de mari să se trezească mai târziu de ora opt. N-au teme şi toate jucăriile lor stau într-o harababură lipsită de grijă în camera unde se joacă. Alta decât camera de zi, care e mai mult goală, n-are decât o canapea , o măsuţă, două fotolii şi un covor moale. Aici ai să primeşti vizita Celei Mai Bune Prietene ceva mai târziu, după prânz, în orele binecuvântate în care copiii îşi dorm somnul de frumuseţe.

Ai timp să te aşezi, să mănânci ceva, să răsfoieşti un ziar, să înţelegi fiecare gură de cafea. Apoi te strecori în nişte haine albe şi lejere, din in, pui în picioare sandale cu talpa de plută şi porneşti la o plimbare pe plajă.

Pe plajă e festival de zmeie. Te-aşezi pe nisip şi te uiţi la organizatorii care se învârtesc cu folos să atârne bannere şi afişe care anunţă festivalul. Ai să te-ntorci peste vreo oră cu copiii, copiilor le place să alerge desculţi pe nisipul ud, au pălării de soare pe care nu le pierd nici când le zboară vântul şi nu se tem să calce pe scoici, pentru că ştiu că n-au cum să se taie. Dacă închizi ochii, îi auzi râzând, când încearcă să-l prindă din urmă pe tata…

Sau…

… e şase şi douăzeci şi cinci dimineaţa. Când au trecut cinci ore, nici nu ştiu. M-am trezit de frig, iar aveam spatele gol. Mă uit la ceas, oftez, mă întorc pe partea cealaltă. Nu mă-nvelesc bine că din camera Irinei se aude piuitul ăla insuportabil. Au mai trecut cinci minute, deja! Parchetul scârţâie de parcă un pui de elefant dansează pe fiecare scândurică. Uşile se deschid cu câte un pocnet fiecare. Irina se bagă lângă mine în pat şi se lipeşte cât e de lungă de spatele meu. Stăm spate în spate vreo treizeci de secunde. Mă întorc spre ea şi o învelesc. Deja ştiu că azi vom întârzia la şcoală, dar, sincer, nu-mi pasă. După ce am văzut poezia pentru serbare (“Vai, copilu-i anormal/o să-l ducem la spital/de greşea şi adunarea/poate chemam şi salvarea”) şi reportajul de aseară de la ştiri, cel cu violenţa în şcoli, la care a vorbit şi G.  mi-e frică de şcoală. O iau în braţe şi se ghemuieşte, se face mititică, se pliază. “Mămica mea”, zice, semiadormită, cu ochii strânşi şi mâinile încolăcite pe mâinile mele.  Cincisprezece secunde în care o mângâi fără să scot nici un cuvânt. Apoi iar paşi pe parchet, se mai deschide o uşă şi restul familiei se aruncă în corabia noastră de pânze cu dungi colorate. Lia aterizează peste soră-sa şi miaună fericită, scoate sunetele acelea care înseamnă “te iubesc, ce dragă îmi eşti, mi-ai lipsit, bună dimineaţa!”

Îmbrăţişare de grup. Stăm toţi în pat, fetele prinse la mijloc între noi, Laur ne poate lua în braţe pe toate deodată. Prin aer zboară pupici sincron. E şase patruzeci şi cinci şi nimeni nu se îndură să se dea jos, nici să se spele, nici să pună de cafea. Aş mai sta, dar dacă nu ne mişcăm mai iute o să facem etern până la şcoală şi iar ne ceartă Doamna.

Doamna mă ceartă de câte ori mă prinde, mă scoate în faţa clasei şi îmi spune toate relele de care e vinovată Sora cea Mare.

– Mereu întârzie, şi-a pierdut abecedarul, n-are caietul de clasă, n-are echipamentul de sport, e aeriană, greşeşte mult la dictare, cară după ea toate cărţile şi caietele, nu ascultă, nu e atentă, nu e… nu e… nu e…

Doamna are dreptate. Irina întârzie, ajunge ba la şi cinci, ba la şi zece, uneori miorlăie cale de trei stopuri “mami, vino cu mine, că iar mă ceartă Doamna” şi eu trebuie să trag aer în piept şi să găsesc loc de parcare şi să mă duc să mă certe Doamna în faţa clasei. Cum să-i spun că venim de departe şi că avem acasă un bebe care dimineaţa o vrea pe mama, dar şi Irina are nevoie de mama să-i încheie nasturii de la cămaşă şi să-i tragă fermoarul de la sarafan, să-i descâlcească părul şi să-i facă, mai nou, “coc”, şi mama trebuie la prima oră, pe nemâncate, să pregătească şi cerealele pe care nu le mănâncă Lia şi sandwhich-ul pe care-l uită Irina în ghiozdan, şi cafeaua noastră cea de toate zilele.

Azi am să-mi pun rochia verde, durează doar 30 de secunde să o trag pe mine, are un singur fermoar şi apoi, cu două dungi verzi peste pleoape se cheamă că m-am şi machiat. Cinci mişcări din perie şi pot să plec, avantajul părului lung

– Azi nu te dai şi cu roz? mă-ntreabă Irina, deja familiarizată cu gesturile iuţi cu care mă machiez de fapt în oglinda retrovizoare, la stopuri.

E şapte şi zece când rup punga nouă de cafea şi mirosul puternic mă loveşte direct în ochiul interior, forţându-mă să mă trezesc din starea de somnambulism în care m-am mişcat până acum prin casă. Pe hol, aroma cafelei se încrucişează cu deodorantul lui Laur şi nu pot să nu zâmbesc. Lia se serveşte singură cu bucăţele de pâine rămase de aseară pe masă. Mă-ntorc în bucătărie. Am în braţe sertarul cu legume proaspete scos cu totul din frigider, farfuria pe care sunt brânza şi untul şi o cutie de şuncă. Apuc să le las pe toate jos înainte să se revarse cafeaua peste marginile ibricului. Laur umple maşina de spălat vase. Unul din noi strigă la fiecare 15 secunde “Lia, stai jos!”.

Reuşesc să pun farfuriuţa peste ibric, uit să pun zahăr dar merg mai departe spre Lia, care nu vrea să audă de cereale. Stăm la masă, preţ de trei minute fix, atât durează să mănânci un sandwhich. Apare şi Flori, răsuflăm uşuraţi, măcar un copil e acum rezolvat.

Irina vrea struguri pentru pauza de masă de la şcoală. Mai vrea şi o pungă, să-şi pună “antrenamentul” de sport, ca să n-o mai certe şi Doamna de Sport, cea nenumită. 

– Ţi-ai găsit adidaşii? o întreabă Flori.

– Nu, i-am cumpărat alţii, pufnesc în timp ce culeg struguri de pe ciorchine şi-i pun în cutiuţa albastră.

– Lia ce mănâncă azi?

– Am făcut ciorbiţă de vită şi fasole galbenă…

– Şi-s buuuune, se aude Laur din spatele meu.

Zâmbesc când mi-aduc aminte de Irina, aseară nu voia ciorbă.

– Am mâncat azi ciorbă.

– Ciorbă de văcuţă? Făcută ca la mama acasă? Cu legume proaspete şi cu carnea moale de ţi se topeşte în gură? Nu creeed.

– Ba da. 

–  Bine dar asta e cea mai bună supă din lume! Nu poţi să mă refuzi.

– Nu vreau supăăă.

– Mai ştii toate desenele, decupajele şi chestiile modelate din te miri ce cu care m-ai bombardat aproape zilnic preţ de patru ani de grădiniţă? Mai ştii, i-am zis, cum eu am mulţumit pentru fiecare desen pe care mi l-ai adus şi le-am păstrat pe toate?

 – Da.

– Eu nu te-am refuzat niciodată, Irina, pentru mine fiecare desen era o declaraţie de dragoste de la tine. Acum, te rog să te gândeşti aşa: fiecare farfurie de supă pe care mama ţi-o pune în faţă, fiecare farfurie cu mâncare e felul meu de a spune  “te iubesc”. Acceptă, te rog, această declaraţie de iubire, i-am spus şi i-am împins mai sub nas cana cu ciorbă.

A mâncat-o pe toată, a scurs şi ultimul strop în lingură, să-mi arate că primeşte declaraţia mea de iubire, cu legume proaspete şi carne moale care ţi se topeşte în gură.

7.35.

– Frumoaso! zice şi mă pupă în spatele uşii din bucătărie. Pe hol, fetele ciripesc pe limba lor, se joacă “Bau” şi râd cu Flori.

– Şi concediul? De pe 15 până pe cât? vrea să ştie Flori.

– Două săptămâni, îi zic, şi-am vorbit şi cu soacră-mea pentru 2 iulie.

 Mai fac cinci piruete în jurul lui Flori, fiecare soldată cu câte trei pupici pe nasul Liei. De câte ori plecăm, Lia stinge lumina din hol. Ies din scara blocului, şi constat că mi-e frig, încă sunt 15 grade afară şi eu sunt în rochie fără mâneci, dar am reuşit să-mi pun şi podoabele asortate şi pantofii albi pe care-i iubesc foarte tare, sunt comozi şi eleganţi.

– O să se încălzească, mă mângâie Laur. Iese soarele.

– Până diseară, cu siguranţă iese.

Laur îşi caută walkie-talkie-urile prin garaj, azi o să măsoare senzorii de incendiu de la o fabrică mare, are nevoie de staţie ca să comunice cu colegii.

– Ţi-ai pus centura?

– Acum mi-o pun. Dar tu ţi-ai pus-o?

E o zi nouă. În altă viaţă, la ora asta abia m-aş fi dat jos din pat, sau poate m-aş fi întors pe partea cealaltă până la opt. Azi n-am să merg la nici un festival de zmeie, Irina va ajunge iar la opt şi cinci în clasă. Până la Universitate reuşesc să pun şi dermatograful şi rimelul la locul lor, şi rozul reclamat de Irina pe pleoapele deja dungate cu verde.

– Trebuie să plec, mami, te iubeeeesc…

– Nu trânti uşa! Hei, hei, hei! Treci înapoi. Ce-ai în mână? Dă-l încoace!

Îi iau aparatul PEZ şi-l pun în buzunarul portierei.

– Dar să mi-l dai înapoi, daaa? Hai, fug, că e târziu şi iar mă ceartă Doamna.

În altă viaţă, la ţărmul mării se sparg valuri. Semnalizez dreapta şi mă arunc din nou în traficul de pe Ştirbey Vodă, gândindu-mă doar la duşul pe care POATE apuc să-l fac când mă întorc acasă. În altă viaţă nu ne grăbim nicăieri şi avem vreme de înălţat zmeie.

Related Posts

Tags

Share This

19 Comments

  1. Ralucutza

    E mult mai reală a doua variantă. Şi sincer, mult mai frumoasă.

  2. oaki

    Si mama avea problema cu “coc cu melcisiori” care era obligatoriu, cu panglica tricolora la serbare – in primara. Si nu, nu am facut inainte de revolutie, am facut in noul mileniu primara.
    Si eu uitam senvisul in ghiozdan.
    Pana intr-o zi cand ne-am dat seama amandoua ca unele chestii sunt mai importante, si am venit cu parul liber la scoala, cum era interzis. Rezultatul: in poza de promotie am exact aceeasi frizura ca invatatoarea, care m-a pieptanat cu pieptanul ei (hellooo, igiena?) si cea mai acra moaca dintre toate pozele cu “ingerasi”.
    E ok, o sa treaca toate. Si o sa fie si plaja.

  3. Votez a doua varianta! O intzeleg perfect si ma bucur si eu de ea in fiecare zi!

  4. Liviana

    Esti de-a noastra, din club, Anda, reala si adevarata. Apropo de masa de dimineata, eu pregatesc tacamurile si farfuriile de seara, in minte am deja stabilit si meniul. 🙂

  5. Eu seara nu gandesc, pardon.

  6. ceska777

    Persoana din prima varianta imi pare teribil de egoista sa nu vrea sa imparta cu nimeni atatea clipe frumoase. Mai bine sa fie intiparite pe retina creierului a patru insi decat uitate de doar unul. A doua varianta mai aduce cu ce traim din cand in cand si noi, pamantenii. 😉

    • Ba vrea persoana sa imparta, dar nu-i nimic rau in 45 de minute tu cu tine, la tine acasa, in liniste. Ceea ce n-am eu de Muuuuult timp.

  7. Zu

    In viata asta stam in bucatarie si trancanim “ca fetele”, miroase a mancare si totul este “forfota si agitatie”: in camera intra un pitic ce vorbeste stalcit si tine mortis sa-si arate sosetele cu planete, urmat de o mandra care intreaba diverse si “ciupeste” din turta dulce, iar de dupa usa se iteste un cap mic-mic si curios, de omulet care umbla inca in patru labe… E casa plina si e vie :D.

    • n-am zis ca nu-i frumos!

      • Zu

        :-)) ah, da, nici eu ca nu vreau poza din prima parte (sau macar casa aia pe plaja, of!). Oare le putem combina? Ca mie capsorul ala care se iteste de dupa usa mi se pare adorabil, dar ar merge si pe un fundal cu nisip si zmeie…

  8. Superb post!
    Prima varianta nu exista, ca-i ideala, de-aia. Decat poate cateva zile acolo. Si in alea nu doarme nici un copil pana la 8, si nici somnul de pranz nu exista, scoate-le din ecuatie ca sa nu strice prin lipsa farmecul zilei ideale… Baga in schimb joaca copiilor impreuna.
    Frumoasa ziua voastra oricum.

  9. Nora

    Eu vreau prima varianta fiindcă am obosit un pic de la a doua 😉

  10. Maria

    Dar combinatia vacanta+bunici nu da un acces (limitat, e drept) la acest paradis?

    • Bunicii sunt foarte in varsta. Lia e pe punctul s-o ia la fuga. E o combinatie cam greu de digerat.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Astazi mi-am cetit poveste « Jurnalul unei gospodine ratate - [...] (Ada) [...]
css.php
Privacy Policy