Semne

4 Jul 2012 by Ada

Când e cald, cafeaua e otravă pentru mine. Trec printr-un sevraj ciudat, dictat de conştiinţa faptului că prea multă cofeină îmi va otrăvi creierul şi mă va împiedica să funcţionez, în vreme ce prea puţină cofeină mă lasă aceeaşi păpuşă de cârpă care-n fiecare dimineaţă aproape îşi spune “Nu sunt gata. Nu sunt pregătită. I am not ready”. Aşa şi azi, am tras de timp încă vreo trei minute până am scos maşina din garaj, căutând febril în minte acel ceva ce m-ar fi putut ajuta să mă scutur.

Pe drumul meu spre birou treceam aproape zilnic pe lângă prăvălia unui ceasornicar. Într-una din dimineţile trecute, am văzut în vitrina ceasornicăriei mititele un anunţ că locul ar fi de închiriat.

A-mbătrânit ceasornicarul? I s-a oprit ceasornicul?

Strada pe care e clădirea în care lucrez se înfundă la capăt, dacă nu eşti atent rişti să pici într-un hău de beton. Poţi merge până la jumătate, dar apoi trebuie să faci dreapta, pe la coloane, şi să o iei înapoi spre centru, pe alte străzi cu sensuri unice.  Sunt mulţi şoferi care nu ştiu nici acum, după aproape doi ani, că drumul ăsta, aparent bun şi fără de gropi, nu duce nicăieri şi se avântă, cu viteză, spre punctul din care nu mai pot da înapoi decât după întoarceri din multe mişcări sau mers cu spatele, precum racul, în înjurăturile celor ce circulă pe prima bucată de stradă, pe sensul tradiţional legal. Azi am parcurs strada asta pe jos, mergând spre farmacia mică din colţ, unde căutam vitaminele fără de care îmi e greu în ultima vreme să cobor din maşină şi să urc în birou. Pe drumul înapoi am trecut pe lângă două curţi, aparent părăsite. Una, năpădită de crini portocalii, crescuţi înalţi cât un stat de copil, o pădure în care vedeam lesne fetele ascunzându-se una de alta, ca într-o ilustraţie din poveşti. Alta, curtea casei pe care o visez de ani de zile, cu o Lada prăfuită, rămasă în garaj de pe vremea când şoferul ei încă trăia. Azi uşa casei era deschisă şi pe treptele ciobite două pisici beau apă şi rodeau oase de pui. Acum ştiu că e o casă locuită, există înăuntru o bătrânică pe care mi-o pot imagina cu uşurinţă îndreptându-şi pălăria în oglinda de la cuierul din hol, aranjându-şi şiragul de perle scurte de la gât, luându-şi gentuţa cu încuietoare pătrată şi mergând cu viteză de melc, spre sala de concerte aflată la câţiva paşi repezi pentru mine, poate prea mulţi pentru ea. Cred sincer că dacă aş sta pe strada asta, mi-ar fi imposibil să lipsesc de la concertele de lângă casă. Imediat după curtea bătrânei cu pisici, o clădire înaltă în care funcţionează o editură. Pe firma de la stradă încă se văd literele aproape şterse ce anunţau că acolo era pe vremuri şi o tipografie şi un loc unde se multiplicau casete.

Trag aer în piept şi, pe neaşteptate, nările îmi sunt invadate de un miros puternic, deloc subtil, de caprifoliu întins pe gardul tipografiei şi prăfuit din cauza hăului de la capătul străzii… Cât pe ce să nu-l bag în seamă, m-a luat de nas şi mi-a oferit exact acel zvâc necesar de care aveam nevoie să mă agăţ pentru a parcurge şi ultimele zeci de metri până la serviciu.

Chiar dacă ceasornicarului i-a stat ceasul, uşa unei anume case încă se deschide, pisicile încă pot bea apă, în altă curte mai cresc şi crini nu doar oţetari şi pe garduri, caprifoliul rezistă în ciuda prafului şi, culmea, parfumul lui e tot ăla din copilăria mea, semn ca unele lucruri nu se schimbă niciodată.