Șerban Vodă, 111

3 Aug 2011 by Ada

Primele sunete si imagini pe care le am în minte sunt din casa bunică-mii. Aveam, probabil, trei ani și dădeam spectacole pe holul lung pentru bunica și pentru străbunica, în fiecare zi, uneori chiar mai multe reprezentații, același dans cu mingea de plajă, repetat cu tenacitate în fața oglinzii de la baie.

Casa aceea – veche, înaltă, ciudată, șubredă, dar demnă în șubrezimea ei, este și astăzi, 22 de ani mai târziu, în picioare. Dar încă de pe atunci tremura din toate încheieturile când pe stradă mai treceau camioane sau mașini mai mari, i se zgâlțâiau podelele ca din cauza unui mic cutremur, geamurile zornăiau și ciucurii de cristal de la lampadarul din sufragerie clincheteau cu zgomote cristaline. Pendula de pe hol avea o bătaie pe care acum aș considera-o discretă, dar atunci, la trei-patru ani, tic-tac-ul acela mi se părea intens și uneori apăsător. Treptele scării în spirală scârțâiau și ele la fiecare pas. Închid ochii și aud zgomotul acela ca și cum cineva abia ar fi pășit pe lemnul vechi. Îmi mai amintesc încă un scârțâit, cel al robineților de modă veche pe care bunica încă îi avea deasupra lavoarului.

În casa bunicii, muzica venea dintr-un casetofon Philips negru, cumpărat de tata. Abba. Boney M, Albano și Romina Power. Alții la modă. Cam așa:

Mai era, apoi, un anumit zgomot, surprins foarte bine aici:

Acordul pe frecvența Europei Libere – constant, zilnic, ca un ritual de seară, înainte de a se scufunda în întunericul încă unei nopți dinaintea unei zile ce nu avea să aducă nimic bun, nimic dramatic diferit, “aici Radio Europa Liberă” e parte din copilăria mea.

Să vă povestesc acum despre mirosurile și gusturile din bucătăria bunicii.

Bunica mea avea sobă de gătit. Nu-i vorbă, avea ea și aragaz, dar în stânga, la perete, era o sobă mare, argintie. Când se încingea foarte tare, soba aia emana un miros anume, mirosul de bronz de sobă. Nu l-am mai întâlnit nicăieri în altă parte. Dar pe soba asta se pregăteau adeseori bunătăți pentru mine.

Ceai de tei cu miere și lămâie și pandișpan auriu.

Orez cu lapte.

Budincă de vanilie și budincă de ciocolată – din cele la plic.

Peltea de gutui – cea mai bună peltea de gutui din lume.

În bucătăria bunicii, un zgomot anume le domina pe toate: burduful de la  ușa frigiderului pântecos. Ori de câte ori se deschidea, scotea un fâsâit prelung, inconfundabil.

Aș vrea să vă pot spune că zgomotul cel mai drag mie – vocea ei – e cel mai puternic întipărit în memorie. Dar recunosc că nu mai știu cum suna, oricât aș încerca să-mi aduc aminte, îmi scapă timbrul. Închid ochii și vreau să-mi aduc aminte. Și-n loc de vocea ei, aud pendula din hol, aud treptele scârțâind, aud pereții și geamurile vibrând, aud acul plimbându-se pe unde scurte, piuitoare, șuierânde, aud mingea sărind pe parchet, aud mătura pe gresia în pătrățele alb-negre, aud orice, dar pe ea n-o mai aud. Și de necaz, mă-mbib în colecția de zgomote și de mirosuri și stau așa, cu ochii strânși, poate-poate voi reuși, într-o zi, să mi-o amintesc strigându-mă pe nume.

Șerban Vodă, 111. O casă de poveste. O casă de bunică. Încă mai e în picioare, deși noi nu mai locuim acolo din 1987.