Serbare
Grădiniţa la care a mers Irina anul acesta (nu Smiley, unde suntem ca acasa) e mititică, are o curte mare (fără prea mulţi copaci însă) câte o singură grupă pe fiecare nivel (excepţie grupa mijlocie la care au şi o clasă cu program scurt), deci nu e una dintre fabricile de copii care mă îngrijorau de moarte toamna trecută.
E luminoasă. E colorată. Educatoarele (mai puţin a noastră) sunt drăguţe şi fac tot ce pot ele să facă pentru ca părinţii să fie mulţumiţi.
Doar a noastră are un proiect personal de evanghelizare excesivă a minţilor fragede.
Pe Natalia a întrebat-o dacă a fost botezată.
Pe Irina o numeşte “vrăjitoareo” (deşi sunt convinsă că habar nu are id-ul meu de messenger sau de chat).
Într-un an de grădiniţă de stat, Irina a învăţat un cântec cu castanul de pe stradă, nici acela prea logic şi interesant. În rest, o mulţime de cânturi bisericeşti, dedicate ba lui Hristos, ba lui Dumnezeu, ba Mariei, ba cetelor îngereşti.
Să nu mă înţelegeţi greşit. Sunt o persoană care crede în existenţa lui Dumnezeu, conştientă de faptul că fără o imensă iubire din partea divinităţii astăzi ar fi fost oale şi ulcele. Dar cred că totuşi educaţia religioasă trebuie făcută acasă şi în ritmul familiei, nu în cel impus de doamna educatoare care cântă “Hristos a Înviat”, de la Crăciun până după Înălţare.
Irina o iubeşte pe Carmen. Carmen este directoarea grădiniţei şi – sperăm – de la toamnă, educatoarea Irinei.
Acum ne pregătim de serbare. Şi am emoţii. Pentru că pe lângă poezia cu Zâna Curcubeului, Irina m-a întrebat dacă de data asta or să-mi placă şi cântecele cu Dumnezeu.
Cred că de data asta, aşa, înainte de despărţire, îi voi spune doamnei Anghel exact ce cred eu despre educaţia ei religioasă.
Related Posts
Tags
Share This
Asta îmi aduce aminte de profesoara mea de franceză din liceu, care venea la şcoală cu paporniţa plină, pe lângă morcovi, verdeaţă şi ce-şi mai lua ea de la piaţă în drum spre şcoală, de un pumn de cruciuliţe cică sfinţite, iconiţe şi rugăciuni tipărite pe tot felul de fiţuici. Care cum făcea câte-o "tâmpenie", primea o rugăciune cu indicaţiile aferente şi o cruciuliţă sau iconiţă, după caz. Tot ea nu accepta să stăm fete cu băieţi în bancă fiindcă sar hormonii pe pereţi …
Şi acum când o văd abia târâindu-şi picioarele prin cartier, agăţată de-un baston, cu părul neîngrijit şi veşnic falfaindu-i aiurea, îmi aduc aminte întotdeauna de rugăciunile şi cruciuliţele ei. Cu altceva n-am rămas de la ea. Cât despre franceza pe care am învăţat-o eu … să-mi fie cu iertare!
eu nu am avut experiente din astea religioase, Slava Domnului!:) insa fata sora-mii a avut parte de o invatatoare (numai ce a terminat clasa a 4-a) tot asa, religioasa si domnisoara batrina pe de-asupra, care a organizat in cei 4 ani numai tabere la manastiri, pe unde avea ea treaba sa ajunga. ii punea pe copiii sa stea la slujbe, sa se roage acolo si cite si mai cite. pina la urma ei se distrau. si pina la urma unii parinti zic mai bine asa decit o…"libertina":)
eu doar constat ca mai sint si alti parinti nemultumiti de educatoare 🙂
Vorba Bogdanei, mai bine cu bisericeala decat cu altele … Oricum nu cred ca exista profesor/educator perfect, iar noi parintii avem de multe ori exigente mari.
Altfel si eu sunt alergica la habotnici. 😀