Și-a dorit o valiză

5 Apr 2015 by Ada

N-am dormit prea mult azi noapte. Nu de emoție, nu din alt motiv decât că persoana mititică și drăguță care azi împlinește patru ani strănuta în rafale de câte 7-8 hapciu-uri, urmate de un vaier de cuț bolnav. De dimineață avea 38.1, că Murphy nu doarme nici el. Are răni la nas de cât s-a tot șters, ba cu mâneca, ba cu șervețelul. N-a fost cea mai bună zi din viața ei. A trebuit să contramandăm mica petrecere pe care o puseserăm la cale. I-am făcut tort și i-am adus baloane. Pe Olaf, pe poneii din My Little Pony și încă vreo opt colorate, câte două pentru fiecare an din viața ei. Încă se bucură de baloane și eu mă bucur pe lângă ea.

I-am cumpărat o rochiță nouă, cărțile cu Gruffalo în limba engleză și cu Room on the Broom, desenele ei preferate, un Rainbow Dash de pluș, frumos foc și… o valiză. Și-o dorea demult, de când am fost la școală la Movie Night și a văzut acolo o fetiță cu o valijoară mică, pe roți. Așa de mult i-a plăcut că a început să târască umbreluța cu prințese pe stradă, zicând că are și ea valiză și se duce cu ea la grădi.

Așa că, iată-ne la WalMart, într-una din săptămânile în care ne-am hotărât să facem economie la cumpărăturile de toate zilele, uitându-ne la jucării, să aibă copila totuși și un cadou cu care să se joace. Și ne-am tot uitat la plasticăraie și la plușuri și la lego și la păpuși… Până când mi-am adus aminte că vrea o valiză. Și-am găsit-o pe asta, mică, roz și cu pisică, stele și coroniță de prințesă. Asta e, i-am spus lui Laur, asta sigur o va bucura foarte tare.

Și-a bucurat-o, așa bolnavă cum e, a suflat în lumânări și s-a jucat cu baloanele și și-a plimbat prin casă valiza, a legănat poneiul și l-a pus la culcare, a desenat pe tăblița magnetică dăruită de Irina și a încercat chiar să facă și niște baloane de săpun. Dar n-a mâncat mai nimic, a plâns în hohote când i-am pus supa cu tăiței în față, nici tort nu i-a trebuit.

Lia la patru ani e bună, calină, încearcă mereu să te mângâie și să te aline, îți dă ultima bucățică din fursecul ei. Primul ei pupic pe buze cu un băiețel a fost ca desprins din filme. Logan plângea. Ea s-a dus și l-a mângâiat pe obraz. El a privit-o în ochi, ea l-a privit în ochi… apoi el a pupat-o. Mister Renata, cum îi spune ea educatoarei nici nu știa cum să-mi povestească. “Sper să nu vă supărați, dar au fost așa de dulci… A fost ca în filme”, mi-a zis, ușor amuzată, ușor încurcată.

E o bucurie de copil. Când nu plânge și nu trântește ușile, desigur. Când nu se lungește pe jos, cu nasul în mochetă. Mai sunt și momente de-astea. Mănâncă mai puțin decât mânca în România. Și doar dacă îi dai cu lingurița. Singură ar mânca ea, dar vrea doar cartofi prăjiți și “șmițel”, dacă s-ar putea, servite în oraș, nu oriunde, ci la Swiss Chalet. E foarte, foarte alintată pentru patru ani, mult diferită de Irina la aceeași vârstă. Vorbește mult, poate prea mult. Lalalizează, repetă sunete fără noimă din limba engleză, parcă la infinit. E obositor uneori să o asculți. Dar e dulce. Adoarme încă în cele mai ciudate poziții. Ar face orice să fie cu Irina. Să doarmă cu Irina. Să aibă și ea ca Irina, nu contează ce, orice. Și dacă ea primește ceva, nu contează ce, orice, imediat întreabă “Ai și pentru Irina?”. Mă ajută la bucătărie, îi place să curețe, să spele și să taie legume. Învață, încet, încet, să își strângă farfuria.

Cântă frumos, are ureche muzicală, e în stare să reproducă orice linie melodică aude.

Declară că e regin-vrăjitoaaaarrrrr și se plimbă prin casă cu eșarfa mea albastră, căpătată la 2 Mai, când ne bătea soarele în cap. E “șarfa ei preferată” pe care mă roagă să i-o leg pe după umeri și apoi o fâțâie în fața oglinzii. Zice că e “letitgo”. Alteori e dragonul “Tubeless”. Sigur, îl cheamă Toothless, dar ea îi zice “Tubeless”.

Au fost la teatru. După o vreme s-a plictisit. Și, brusc, s-a transformat în leu. Lia the Lion i se zice la grădi. Îi place de Georgia, despre care spune că e o domniță, nu o fetiță, o domniță drăguță. Georgia e una dintre fetele de clasa a 12-a care fac practică la grupa Liei. Are un prieten român și a învățat să spună “bună dimineața”.

Se bucură de fiecare felicitare pe care o primește. Și când zâmbește, se face soare.

 

Alte capitole din Cartea Vieții Ei:

1,

2,

3 lipsește.  Bănuiesc că lipsește pentru că anul trecut de ziua ei, tati a venit din Canada pentru doar câteva zile și am fost mult prea ocupați. O să mai scormonesc prin arhive…

Dar aici e o poza de la ziua ei de atunci.