….şi unde visele pe care îndrăzneşti să le visezi, se împlinesc

2 Sep 2009 by

În dimineaţa asta am hotărât să nu merg la radio. Copiii se duceau la Ferma animalelor. Eu de ce să nu mă duc, mi-am zis. De ce să mă încui între patru pereţi, iar computer, iar jetul de aer rece bătându-mi în spate, iar tic tac-ul ceasului. Mi-am sunat şeful şi i-am zis că m-aş duce să mă documentez pe tema unei ferme de agrement, probabil prima şi cea mai bine pusă la punct din Ro. Şi el a zis bine, du-te. Îmi iubesc slujba, mi-am spus, şi m-am aruncat în trafic, pe drumul spre Mare, fantazând preţ de o clipă să nu mai pun frână până nu ajung pe nisipul de la 2 Mai. Ei, lasă, poate data viitoare. Acum hai la fermă, la ponei. A fost frumos. Am ajuns la birou pe la prânz, fluierând, mi-am terminat emisiunea de duminică, am mâncat ceva şi apoi am aşteptat să se trezească Irina. Şi împreună ne-am îndreptat spre noul meu spaţiu de lucru.

Mi-am dorit dintotdeauna un spaţiu de lucru prietenos cu copiii. Undeva, lângă o grădină mare, în care Irina să se poată juca nestingherită, cu un mic foişor şi poate o fântână, un leagăn, eventual un tobogan şi mulţi copaci. Visam un colţ cu umbră şi un colţ cu soare. Un petec de iarbă tunsă periuţă, pe care Irina să-şi pună o păturică şi să-şi invite prietenele la infuzii fantastice şi prăjituri imaginare. Şi cât ea desenează şi povesteşte aventuri de la grădi, eu să stau să scriu la un laptop, fără să am nevoie de priză sau de lampă. Să iau din când în când o gură de cafea şi să mai arunc o ocheadă spre ele.

N-am crezut că un spaţiu, până anul trecut tipic bucureştean, se poate transforma în spaţiul meu de lucru din vis. Am o grădină mare, cu multe leagăne şi iarbă deasă, copaci, fântână, covor de plută, bănci. Irina şi-a regăsit prietenele cu care a învăţat să urce scările de la tobogan. Avem şi umbră şi soare, avem şi păturică şi ceşcuţe, avem şi creioane şi carte de colorat. Desigur, trebuie antrenament ca să poţi scrie printre chiote de copii, dar cine a lucrat într-o redacţie de orice fel, poate să scrie şi pe genunchi, şi-n metrou, şi din mijlocul manifestanţilor. Iată-mă deci, pe margine, privindu-i. Sunt înconjurată de bunici şi copii de toate vârstele. Pe băncile din jurul meu recunosc feţe cărora nu le pot asocia un nume, dar mă bucur să văd că pe lângă prichindelul pe care îl ştiam târându-se prin iarba pe atunci crescută la întâmplare, a mai apărut un bebe, mic, în cărucior. Am şi cafea, am şi lumină naturală, suntem afară de la ora 16 şi ne-a mai rămas încă vreo oră de stat.
Ieri, după o dimineaţă în grădina Denisei, o după-amiază în noul meu spaţiu de lucru şi o baie în cadă, Miss a adormit în 10 minute. Dar mai întâi m-a pus să-i fac pâine, să miroasă frumos în casă. N-a mai vrut spaghetti, pentru că i se păreau păroase.

Imi doresc o toamnă lungă şi caldă. Cu lumină blândă. Cu soare călduţ. Cu multe zile ca asta, în oaza mea de la Ho Shi Min. Pentru că da, vă scriu din parc, graţie unui generos locatar al complexului. Iar în dimineaţa asta, când citiţi, eu beau o cafea deschisă.
Life is good.

Related Posts

Tags

Share This

5 Comments

  1. Luminitza

    foerte frumos descris!ma bucur ca se poate si in romania!
    la cat mai multe articole inspirate!

  2. alina

    Excelent

  3. Loredana

    sa ai parte de toamna pe care o visezi.

  4. Ada Demirgian

    Multumesc, poftiti prin biroul meu cand aveti chef.

css.php Privacy Policy