So, do you like wrapping?

22 Dec 2016 by Ada

E aproape zece. Seara. Prin magazin încă se mai plimbă oameni în căutarea obiectului perfect. Unii au buget restrâns, alții caută ceva de 50-75 de dolari pentru un copil de 1 an, fiecare după cum îl ține buzunarul, sau au voie de la copiii deveniți acum părinți. Sunt aici de la șapte și încă nu am luat pauză. De trei ore împachetez. Cărți, beanie-boos, jocuri. Ce model doriți? “Polka dot” sau “snowmen”? “Snowmen”. “Snowmen” is very popular this year. Îhî. 

Vine cineva la împachetat, aud prin stație. 

Minunat. Sunt aici, desigur. 

Poate cineva să răspundă la telefon? Cineva, oricine? 

Aș răspunde, dacă aș ști pe ce să apăs și ce să le zic celor de la celălalt capăt al firului, dar habar nu am ce fac, nu știu să răspund la întrebări, m-au aruncat în apă de acum două week-end-uri și acum că au văzut că îmi merge gura și știu și pe unde am pus pe raft diverse chestii, mă tot cheamă. Nu, nu ziua când sunt copiii la școală, alea sunt shift-uri pentru premianți. După cinci. Când e nebunia mai mare. Până la 11. Da, magazinul e deschis până la 11. Seara. În fiecare zi. Nu am vrut eu tură de zi? Poftim. Ba chiar dacă aș putea veni de la 6 la 10 în magazin și de la 10 să rămân să reumplu rafturile, ce bine ar fi. Noroc că sunt și eu om și nu pot să mă prefac că-s de fier, așa că zic pas din când în când, nu de alta, dar trebuie să mai și dorm. 

O bunică simpatică mă prinde între două împachetări și îmi zice, cu toată mirarea lumii în ochi:

– Let me ask you a silly question.

– There’s no such thing as a silly question, Ma’am, they taught us that in school. 

– Right. Is it true that the store is open until 11 pm?

– Yes, Ma’am. 

– Oh, I feel bad for you people in the retail. That must be terrible. 

– It’s ok, Ma’am, it’s Christmas, we just want to help. 

Sunt așa de simpatice bunicile astea, cu mirarea lumii după ele, mă ung pe suflet. 

– Un client la împachetat, se răstește iar la mine o voce din stația minusculă pe care o port la rever. 

– Sunt aici, zic, și mă îndrept din nou spre masa unde toate cadourile pentru copii sunt împachetate pe gratis. 

E asiatică, subțirică, îmbrăcată bine, cu un puști de vreo cinci ani după ea. A cumpărat vreo 8 chestii și le vrea pe toate împachetate separat. Sunt cadouri pentru copiii din familia extinsă. Trebuie să fie toate la fel, păcat că nu mai am și etichete, dar e ok, poate am niște post-it-uri. Am. Și un Sharpie. Le scrie ea numele. Încep să împachetez. Am împachetat zilele astea mai multe cadouri decât în toți ultimii 12 ani. Unele ies perfect, cu muchiile îndoite ca-n filme, altele… Nu atât de picture perfect. Dar, vorba șefei, e pe gratis, nu se pot plânge prea tare. 

Adevărul e că mor de frică și de rușine la fiecare carte, la fiecare cadou, am în minte un client care începe să râdă de stângăciile mele și de faptul că scotch-ul mi se lipește de degete aiurea și rup coli prea mari și apoi trebuie să tai excesul cu foarfeca. Doamna asta are chef să stea la povești cu mine. 

– So, do you like wrapping? 

Trag aer adânc în piept. Să-i spun că habar nu am ce fac? Să-i spun că de trei ani încoace eu pun totul în pungi și cutii, nu mai pierd vremea cu hârtii și hârtiuțe? Nu, ce rost are. 

– I…, fac eforturi să-mi adun cuvintele

– Oh… îmi citește ea toate nerostirile. 

– …adore wrapping. I just imagine all the joy I am wrapping. It is a privilege, really. 

Zâmbește, e fericită. Puștiul are nevoie să meargă la baie. Du-te, zic, oricum mai durează până le împachetez pe toate, o să pun post-it-uri să știm ce e în fiecare pachet. Hai că e curat, don’t worry. 

Nu pleacă bine că mă trezesc cu încă un client. Abia cară o cutie uriașă, în care e castelul Cenușăresei, o minune azi redusă la jumătate de preț. E așa de fericit că a pus mâna pe castel, că tot povestește cum are o singură copilă, de doar trei ani, care a petrecut vreo trei ore jucându-se cu castelul ăsta în magazin, de n-o mai lua acasă și acum uite, l-a prins la super preț și mamă ce ochi o să facă. 

– E cât o masă de air hockey, îi zic, dar l-om dovedi noi, numai să ai răbdare că uite câte mai am de pus frumos cu fundiță. 

– Nu mă grăbesc, mă duc să-mi iau o cafea și mai dau o raită pe-aici.

– Du-te liniștit. 

Se-ntoarce clienta mea cu puștiul de la budă, mai ai, mai ai, mai am, cucoană, că nu-s pusă pe lanț, ia-mă ușor. 

– Vai ce frumos le faci, minunate. 

Mhm. 

Am noroc. Până să mă apuc de castelul Cenușăresei, mi se dă voie să plec în pauză. Nu vreau decât să beau niște apă. Și să văd ce face Irina. Irina a venit cu mine, s-a pus pe un scăunel și de la șapte citește. A terminat o carte, acum e la a doua. I-o fi și ei sete sau foame, o vrea să meargă la budă… Consemnul a fost: nu veni la mine, nu vorbi cu mine, nu te uita la mine, dacă te întreabă careva, te uiți și tu la cărți. Be cool. Smile and wave. 

Fug pe scările ce duc spre staff room. Deasupra depozitului avem o mini bucătărie, acum îngropată și ea în cutii cu marfă. Azi e Popcorn day. Arunc o pungă la microunde și iau o sticlă de apă din frigider, bogdaproste cui o fi lăsat-o acolo. Le strecor în punga cu cartea pentru Lia, cartea pe care a luat-o în brațe sâmbătă, când a venit să mă ia de la serviciu. Nu plec fără cartea asta, zicea, strângând-o la piept. Ba pleci, pe ce-am mai scump, pune cartea la loc, că nu cumpărăm nimic. Vedeți, aveam eu un plan să i-o pun sub brad fix pe aia, că doar o cunosc. Am luat-o pe sus în lacrimi, dar e ok, acum cartea e în punga mea, all is well. Cu punga în mână cobor la Irina și-i pasez floricelele și apa, pe urmă-i zic fii atentă, buda e aici după colț. Don’t talk to me, don’t look at me, be quiet as the bookworm that you are. 

Trece pauza mea ca vântul și ca gândul, e ok, mai e doar o oră, hai că poți, zic, și dau să mă întorc la masa mea de împachetat. Pe drum mă interceptează un băiat mare cât un dulap, dacă-l vedeam în parcare cred că aș fi grăbit pasul, prea era cu hanorac cu glugă și de culoarea potrivită, mama lor de prejudecăți. 

– Excuse me, Miss, caut o carte și n-o găsesc de juma’ de oră. 

– Ești sigur că o avem? 

– Da, am scos și hârtia de la computer, zice că sigur e un exemplar undeva. 

– Oh, la, la,  nu-ți promit nimic, cum îi zice?

– Uite asta e, o vreau pentru fi-mea. 

Mă duc la raft, eu știu cum sunt puse, dar cine să citească etichetele pe care scrie clar că-s așezate în ordine alfabetică. Zece secunde mai târziu o scot fix de unde își pierduse omul vremea contemplând cotoarele aliniate la dungă. 

– How did you do that?

– Magic! 

Pufnim amândoi în râs. Se jură că exact acolo a căutat și el, dar n-a găsit-o, cum Dumnezeu am dat eu de ea?

– Îți zic un secret, de fapt sunt elf și mă pricep la chestii.

– God bless you.

– Și pe tine, hai, Crăciun fericit. 

I love this job, îmi zic pe drum spre masa de împachetat. Și imediat, dar imediat, mi-o aduc aminte pe asiatică și întrebarea ei cheie, do you like wrapping…

Fuck, no, pardon my French, do YOU like wrapping, presupun că nu, de vreme ce vrei să ți le împachetez eu.

Ezit între încântarea tatălui cu castelul, mirarea bunicii, perplexitatea clientului de acum 10 secunde și întrebarea asiaticei. 

Ok, aș putea să fac asta o vreme. Să găsesc cărți acolo unde par că nu-s. Să particip la anticipația bucuriei castelului. Să mă scald în încântarea mamelor care vin la magazin cu copii nu prea încântați de lectură, dar care iubesc caii și, ce să vezi, sweety, ia uite aci o serie întreagă de cărți cu fete și cai… Să mă bucur de roboți, să zâmbesc enigmatic când mă întreabă cineva de cărțile în franceză și să fac câte un dans al bucuriei când clientul pleacă spre casă cu cartea MEA. Ha! Ce șanse ar avea Omul meu de zăpadă de n-aș fi eu acolo, să-l scot din mulțimea de minuni, care mai de care colorate și mai cu chei aurii, cu sclipiciuri, cu stickere, cu decupaje, cu ferestruici…

E un rost în toate, nu, Rux, lasă că o să fie bine. Mai avem acum un șvânc, pe 26 lucrez de la cinci dimineața, da, am tras aer în piept adânc și atunci când am văzut shift-ul ăsta pe ecranul computerului la care pontăm și voi încheia glorios 2016 lucrând de la 6 la 10 tot dimineața, pentru toate bucuriile de Crăciun, Boxing Day și Anul Nou ale tuturor celor ce iubesc, ca și mine, cărțile și n-au apucat să dispere văzându-le lăsate brambura, pentru toate nimicurile de care n-avem de fapt nevoie, pentru toate retururile în care deja ne scăldăm, pentru ultimele zile cu coarne de ren pe cap și clopoței la veste… Pentru că trebuia să o trăiesc și pe asta și uite, o trăiesc, chiar dacă nu mă dau în vânt după împachetat. 

– Auzi, zice șefa, mai ai șifturi de zi anul ăsta.

– Da, mai am.

– Atunci hai să ne înțelegem. Când sună telefonul, trebuie să răspunzi. Dacă ești cu un client, îți ceri scuze și ridici receptorul ăla nenorocit. Dacă mă auzi că strig că vine cineva la împachetat, cu tine vorbesc, trebuie să răspunzi. Capisci? Că dacă lucrăm împreună, tre să comunicăm, știi? 

Înghit în sec. 

– Și a propos, văd că începi să te pricepi la împachetat. Good job! Keep it up. 

Nu știu dacă să râd sau să plâng. Trec cincizeci de minute ca gândul. O colegă și-a adus aminte că are și ea de împachetat ditamai camionul. Cu plăcere, K, se face, lasă-l aici.

Irina a dispărut din colțul ei și vorbește EXACT cu șefa mea. 

OMG OMG OMG. Și i-am zis să nu… Doar i-am explicat… Mă duc spre ea, gata s-o trag pe după un brăduț, să-i zic vreo două. Copila se sfătuiește cu șefa ce să cumpere ea de zece dolari pentru trei persoane, pupe mama, că atât a câștigat din dat zăpada la o vecină. Șefa mea o ia în serios, o ascultă, o duce de mână spre masa cu mărunțișuri unde poate găsi chestii la 2-3 dolari.

– Îmi pare rău, zic, sper că nu vă supărați că am luat-o cu mine. 

– Pe mine nu m-a deranjat. Dacă pe tine nu te ține din treabă, n-am nimic cu copila. Acum lasă-ne, că nu trebuie să știi tu ce face fata. Vezi, poate mai e cineva în raionul tău. 

Mai dau  o tură, mai îndrept câteva cărți, e liniște, am oprit și muzica, o lampă filează undeva departe, pe tavan, mai încolo. Raionul pentru copii arată ca după război. Sunt așa de multe chestii lăsate aiurea, cărți duse de colo, colo, jucării puse pe jos. Le iau, le scutur, le pun la loc, atât cât se poate. 

– Hai, Irina, să mergem acasă. 

– Nu trage cu ochiul în pungă, zice șefa. Fii atentă că vrea să tragă cu ochiul.

E unsprezece noaptea și încă are putere să râdă. Eu plec, dar ea o să mai stea cel puțin o oră. 

Aerul rece mă trezește brusc. Irina se așează în față, cu naturalețe, de parcă dintr-o dată ar avea minim 12 ani și ar fi legal să circule pe locul mortului. E prea târziu și orașul e gol. 

– Thank you, Mom, for this beautiful day! Can I get some wrapping paper? 

– …