Spune-mi că asta e casa ta!

20 Jun 2009 by Ada

Andreea a venit printre ultimele. Ea nu are copii, dar datorită ei Ziarul Copiilor îl are pe dr. G. N-o mai văzusem de mai bine de un an şi o aşteptam cu drag.
S-a uitat în jur şi-a zis:
– Spune-mi că asta e casa ta şi că ne-ai chemat la petrecerea de inaugurare.
– Aş fi vrut din tot sufletul să pot să spun asta. Dar nu pot. Sunteţi la Verde Cafe.
Adevărul este că arăta exact aşa. Ca şi cum am fi fost acasă la cineva, într-o după-amiază oarecare, la o cafea servită la umbră.
Curtea de la Verde Cafe e destul de mare să încapă mai multe mese şi mai multe scaune, ba chiar şi două hamacuri şi o boxă şi câteva scaune d-alea de se bâţâie şi chiar în mijlocul ei e un vişin mic, acum încărcat cu fructe.
Nu ai senzaţia că eşti la o crâşmă. Nu-s feţe de masă asortate, nici scaune tip, în crucea după-amiezei în curtea aceea e umbră şi linişte şi plăcut şi frumos.
N-am fost foarte mulţi. Poate douăzeci, cu totul. Copiii nici n-am mai stat să-i număr. Cel mai mic a fost bebe Zu. Ne-au onorat apoi cu prezenţa şi domnişoara Nora şi domnişorul Rareş. Am mai avut Matei 1 şi Matei 2, un Gheorghe şi o Sofie, parcă mi-amintesc şi un Marius. Motivul pentru care nu mi-i amintesc atat de bine pe toţi copiii este că nu am ştiu că avem copii. S-au retras în colţul lor de grădină. Mai treceau din când în când să bea apă sau suc.
Nu ne cunoşteam toţi, dar ne-am bucurat să ne vedem. Să respirăm la umbră, să bem suc proaspăt şi cafele de la nenea ăla cu tichie, să ascultăm muzică (da, era şi muzică), să ne minunăm de cărţile de la Sânziana şi Dan şi să pălăvrăgim.
Pe cei ce nu au copii i-am văzut minunându-se de perlele scoase de ai noştri. Toţi bebeluşii au fost trecuţi de la unii la alţii, ne-am dat în leagăn şi am încercat în repetate rânduri să scăpăm pisica din ghearele lui Gheorghe. S-au făcut zeci de poze, Răzvan, fotograful nostru era în extaz, cel puţin la sesiunea foto cu Nora pe masă click-urile se auzeau în rafale.
Din când în când, cineva se mai proptea pe băncuţă cu laptopul în braţe să schimbe două vorbe cu Oana şi Florina şi Irina. Apoi a apărut Dr. G, tânăr şi ferice, cum e el de obicei, cu soţioara la braţ, spre încântarea astistenţei, care se aştepta probabil să vadă o reîncarnare a lui Freud la vârsta a doua şi când colo…
– Dar până la urmă, ce serbăm?
– Sfânta Vineri.
Acum, dacă mă gândsc mai bine, cred că de fapt am serbat Sânzienele. Deci, pe Sânziana!
A fost frumos, frumos de tot. Am zâmbit mult, mulţi.
La plecare Ajnanina m-a luat în braţe. Mi-am amintit prima noastră întâlnire de la Eroilor, când mi-a adus în dar cartea cu poveştile cu zâne ale Contesei de Segur. Şi din după-amiaza de ieri, Anjanina a ştiut să extragă o poveste.
Am ajuns târziu acasă, după ce am dus-o pe Maria Mirabela să-i facă injecţie unei prietene. La auzul cuvântului Injecţie Irina a tăcut brusc.
Copila mea a adormit numai după ce i-am promis că o voi invita pe la noi pe Sofia, prietena ei. Era fericită că a primit de la Ale un ghiveci mic cu roşii.
– O să mănânc roşii, o să mănânc roşii! O să mă…
Şi-apoi a adormit.
Păcat că n-aţi fost. Poate veniţi data viitoare.
Mulţumim, Claudia şi Verde Cafe, ne-am simţit grozav! O să vă facem un semn de pus pe uşă: Recomandat de Mafia Mămicilor!

Pozele sunt toate aici.