Strada Temişana

26 Feb 2014 by Ada

Era opt dimineaţa. Opt fix. La radio Caro Emerald îşi împărtăşea public planurile de a reveni pe Pământ în pielea unui Equaliser of the girls. Am coborât din maşină şi am remarcat că senzorul menit să-mi amintească să nu uit luminile farurilor aprinse nu-şi face treaba. Iar. Am încuiat maşina şi am traversat spre Sala Radio. Se refac treptele şi de obicei în zona asta e multă mişcare şi e mult  zgomot dar azi, în mod ciudat, parcă dăduse cineva cu prafuri. Nici un muncitor. Nici un colţ de folie nu se ridica în vânt. Pe Berthelot nu mai trecea nici o maşină.

N-aş fi remarcat nimic dacă nu aş fi lovit cu piciorul un ambalaj de plastic. O folie rămasă de la ceva, suficient de tare cât să zgârie asfaltul. Abia zgomotul făcut de plasticul acela mi-a atras atenţia că e… linişte.

E linişte şi e pustiu. E lumină, cam gri, ce e drept, dar e lumină şi aerul e rece şi proaspăt şi am timp…

Am timp să merg încet. Azi o să intru prin spate. E ziua în care am bani pe card. Ziua în care, în calitate de patron, îmi plătesc angajaţii, dările şi văd cu ce mai rămân. Probabil va fi o sumă ridicolă dar în secunda asta nu mai contează. În secunda asta e linişte şi aerul e rece şi … Am timp să mă uit în jur. Uite, casa albă din curbă, unde a fost pe vremuri o ceainărie. Am intrat acolo o singură dată, cu o fostă studentă care se făcuse mare de când n-o mai văzusem şi venise să mă întrebe dacă nu vreau să lucrez pentru ea. Tu scrii mişto, eu am un site, să facem ceva împreună. N-am prea făcut, eu scriu mişto dar nu despre vedete.  Eu scriu mişto despre zgomotul unui ambalaj de plastic pe asfalt într-o dimineaţă rece de februarie în care evenimentul cel mai important, ştirea zilei, e că am trăit 30 de  secunde de linişte, pe Temişana. Acum curtea e încuiată, ceainăria a dat faliment, oamenii din radio îşi fac ceai la plic şi beau cafea de la bancomatul de cafea, ce ciudat, ai zice că a ieşi la discuţii cu diverşi oameni e în fişa postului, dar nu e, nu prea e, fişa postului e altă poveste, pentru altă dimineaţă.

Ce parcare faină, ia te uită, aici ar încăpea un complex de locuinţe pentru angajaţi. Dar nu, n-aş prinde şi eu un apartament, suntem prea mulţi şi eu sunt doar o rotiţă mică şi probabil că nici nu mi-aş permite să cumpăr un apartament în buricul Bucureştiului deşi asta visez de o viaţă. Să stau aproape de serviciu. Să mă feresc de trafic. Să nu mai fac 40 de minute dus şi cine ştie câte la întoarcere să nu mai pierd atât de mult timp pe drum. Nu mă plâng, ştiu, mulţi dintre voi faceţi poate 3 ore pe drum zilnic, nu, n-am uitat ce norocoasă sunt dar…

Nu e nimeni pe Temişana. Nu e nimeni, dar dinspre Berthelot vine o doamnă de la Registratură. Nu-i ştiu numele dar o cunosc de ani de zile, ne salutăm, i-aş recunoaşte vocea din o mie, pentru că rosteşte cuvintele cum doar anumiţi oameni le rostesc. E surdo-mută, citeşte de pe buze ce spui şi emite sunetele aşa cum îşi închipuie ea că, probabil,  trebuie să sune.  Ce ironie. Doamna lucrează la Radio.  Mi-e dragă, îmi răspunde întotdeauna la salut. Aştept să intre în clădire, nu m-am săturat de linişte, mai vreau să beau o gură din ea. 

Uite casa asta. Săraca. Biata de ea, deja nu mai are acoperiş. Ce casă frumoasă a fost pe vremuri şi acum grinzile i-au căzut în camere şi blazonul de pe perete e complet şters şi… toată imaginea asta ar putea fi dezolantă dacă nu m-aş fi obişnuit cu ea de atâţia ani.  Azi doar constat că s-a mai stricat un pic şi oftez şi plec mai departe.

Ce de locuri de parcare sunt pe aici la ora asta. Uite şi soldatul în ghereta lui. Uite şi casa cealaltă, care a avut noroc, a fost cumpărată de oameni cu stare şi ei au amenajat un fel de conservator în curte şi ghivece mari cu leandri, vara curtea lor e o splendoare, o văd mereu de la masa la care mănânc din când în când. Puţin mai sus, pe dreapta e Camera din Faţă, depozitul şi un mic magazin în care n-am intrat niciodată. Sunt pe fugă tot timpul, e frig şi Irina mă aşteaptă la “Doamni”, s-a obişnuit să traverseze în fugă pe la semafor şi se opreşte doar în braţele doamnei ce păzeşte parcarea. “Doaaamniiiii” strigă Irina şi i se aruncă în braţe iar Doamni o strânge tare tare şi o pupă şi o întreabă cum a fost la şcoală şi are grijă să stea pe trotuar până vin eu, cu avariile clipocind, să o duc acasă. Doamni îmbrăţişează o mulţime de copii. Nici nu ştie cum îi cheamă pe toţi, dar e acolo, zâmbind mereu, oricât de frig e afară, oricât de tare bate Crivăţul, oricât de înzăpezită e parcarea. Doamni e pe lista de mărţişoare a Irinei.

Camera din Faţă. N-am să intru nici azi, ce rost are. Au site pe net am să mă uit acolo. Mi-ar fi plăcut să-mi iau o altă ceaşcă pentru cafea, s-au spart toate. Acasă nu mai am decât două şi nu mă lasă inima să o iau pe niciuna la birou.

E linişte, aerul e rece şi pe Temişana e pustiu.

E opt şi trei minute, miercuri. Azi am să fac eu cafeaua.

Bună dimineaţa.