Stuck In A Moment
Disclaimer:
Aceste texte prezintă experiența mea personală,
subiectivă, determinată de circumstanțele familiei mele,
ale stării economiei și provinciei în care locuiesc.
A se lua cu un bob de sare.
De când am plecat din România nu fac mai nimic. Nu mă înțelegeți greșit, fac tot ce făceam înainte minus 70% din ce făceam înainte.
Când m-am urcat în avion m-am gândit că e ok, o vreme, până mai crește Lioara, am să fac prăjituri și am să coc pâine. Poate scriu sau traduc, poate găsesc în sfârșit o cale să câștig bani de acasă, poate e un scop pentru care singura țară de pe lume în care am putut pleca a fost asta. Poate are Dumnezeu un plan cu mine. Are nevoie de mine să fac ceva pe aici. Și dacă am răbdare (ah, lecția vieții mele, să aștept!) și nu fac prea mult zgomot, totul va fi bine.
Până în septembrie 2015, când Lia a început grădi, nici nu m-am străduit prea tare să găsesc de lucru. Dar pe măsură ce se apropia septembrie, am zis ok, hai să ne apucăm de căutat. Doi ani mai târziu sunt în același punct. Cel în care trimit resume-uri adaptate la job description și nimic nu se întâmplă.
Un prieten apropiat, cetățean canadian cu ceva mai mulți ani de Canada decât mine, îmi povestea începuturile lui. A făcut de toate. Ce nici cu gândul nu gândea. Are conștiința faptului că a căuta un job este un job, care presupune că te trezești, îți faci o cafea, te așezi la birou și trimiți opt ore pe zi resume-uri la toate joburile care ți se potrivesc și apoi suni sau te îmbraci și te duci direct la firmă și ceri să te vezi cu persoana care face recrutarea și … “dacă plec acum cu un teanc de cv-uri în mână, în cinci ore am un job, garantat”.
Desigur, el a făcut asta în urmă cu ceva vreme, când economia arăta altfel, și datele cu care încerca să intre pe piața muncii nu includeau “peste 40”, genul feminin și doi copii plus o casă.
Azi lucrurile stau altfel și chiar dacă, statistic, este imposibil să nu găsești un job dacă aplici la o mie de slujbe și ești perseverent și te duci peste ei și dai telefoane, tot sare un iepure de undeva… practic, realitatea mea e alta.
Ce voiam să zic cu postul ăsta.
Pentru că am foarte mult timp la dispoziție, tot învârtesc o mie de gânduri prin cap, așteptând să îmi fie evaluată diploma (8 săptămâni) ca să pot aplica la un grant guvernamental (pentru că nu îmi permit să mă împrumut de la bancă) ca să pot începe un curs intensiv (4 semestre înghesuite în 8 luni – da, se poate, aici studenții nu se duc zilnic la școală în mod normal) în urma căruia să am o diplomă locală, care să îmi permită să intru pe piața muncii cu o calificare reală, nu aia fictivă cu care am venit eu din Românica și de care nu are nimeni nevoie.
Adevărul e că, pentru unii, Canada e o țară foarte bună. Dacă respecți legea și muncești minim 8 ore pe zi în fiecare zi, din ce câștigi îți permiți să duci o viață suficient de liniștită. E o viață predictibilă și ordonată, există un soi de relaxare cu care ajungi să te obișnuiești. Te mai enervezi din când în când, dacă studiezi atent facturile și vezi că la electricitate plătești o taxă lunară de transport al curentului mult prea mare, sau dacă ai ghinion și se blochează dintr-un motiv sau altul autostrada. Dar, per total, cât timp ai job și asigurare de sănătate, ești ok.
Canada mea nu e la fel de roz. Am noroc, am asigurare de sănătate, pentru că angajatorul lui Laur e decent. Dar asta e doar o jumătate din condițiile de îndeplinit ca să poți trăi bine. Nu e simplu să duci 3 oameni în spate pe lângă tine și, din acest punct de vedere, sunt încă o dată norocoasă că Laur nu se plânge și nu mă presează să mă duc la orice job. Probabil că am o părere prea bună despre propria mea persoană și despre ce știu să fac și mor când văd că nimeni nu are nevoie de ce știu eu să fac, deși, teoretic, aș putea face așa de multe. În România făceam o mulțime de lucruri la care acum nu mai am acces sau care, de aici, nu mai rentează să fie făcute.
Am toate datele ca să fiu bine. Vorbesc limba, sunt o prezență plăcută, am experiență de muncă de aproape douăzeci de ani cu tot felul de oameni în tot felul de situații. Mă descurc cu computerul, sunt politicoasă și educată, zâmbesc frumos. Dar am 41 de ani și doi copii acasă și asta, believe it or not, mă ține pe loc. Nu pot face naveta, nu am timp pentru asta, cineva trebuie să fie acasă să aibă grijă de fete. Și de-aș avea un job, ce fac peste vară cu copiii, cu cine îi las, unde îi trimit, ceilalți cum se descurcă și eu de ce nu pot?
Ceilalți aduc pe cineva de acasă sau își duc copiii la before și after-school, de la 7.30 la 6 după-masa. Nu am pe cine să aduc de acasă și Lia încă are nevoie de mine la trezire și la sosirea de la școală, așa simt, că nu e gata. Poate că nici n-o să fie gata în următorii 4 ani și ce o să facem, târâm barca pe uscat la infinit, nu de asta am venit, am venit pentru șanse, pentru perspective, pentru a trăi, nu pentru a supraviețui.
Mi s-a spus că durează o vreme până spargi plafonul, până ieși din bulă, e greu până intri undeva și apoi se limpezește cerul. Realitatea e că trebuie să cunoști oameni, trebuie să ai o intrare undeva, trebuie să te ia cineva de mână, să creadă cineva în tine suficient de mult cât să își pună obrazul și să îți deschidă o ușă.
Realitatea e că dacă începi cu survival jobs, cu contracte sezoniere, dacă ai 40 de ani și copii mititei acasă, dacă nu poți face naveta zilnic în alt oraș, dacă nu ai la cine să apelezi să te ajute la o adică, ești, cum se spune pe aici, dead in the water. Nu poți avansa. Ca să avansezi trebuie să investești inteligent în educație locală cu perspective pe termen scurt. Să vezi ce joburi se caută în prezent, dar care să fie necesare și peste 5-10 ani, că nu poți sta în școala serală o viață.
Încă îmi caut drumul, încă sper, încă aștept. Dar mi-e greu și simt că pierd timp prețios, sunt o resursă neutilizată și mor câte un pic cu fiecare zi în care nu fac nimic.
Așa se explică unele tăceri lungi, așa se explică de ce nu scriu cu săptămânile, pentru că nu văd ce v-aș spune care să vă aducă o mirare, sau o senzație de bine, sau un zâmbet, sau un fir de speranță. De unde, dacă nici eu nu mai am.
Sunt zile în care mi-e greu să ies din pijamale. Sunt zile în care nu îmi vine să ies din casă, dar trag de mine, trebuie să duc fetele sau să aduc fetele sau să cumpăr pâine. Nu, nu mai pot să fac pâine, nu mai am răbdare, nu îmi mai vine. Chestii obișnuite, pe care pe vremea când aveam job le făceam fără să clipesc, fără să mă gândesc CÂND le fac, acum sunt greu de făcut. Acum când am tot timpul din lume și nici o grabă, mi se face rău când mă gândesc că iar trebuie să mă duc la cumpărături, sau iar trebuie să gătesc, sau când mă uit la ceas și văd că iar e 3 și iar vin copiii acasă și vor vorbi îngrozitor de mult și eu nu mai am răbdare să îi ascult.
Ce mă ține cât de cât pe linia de plutire? Laur, Soarele, cerul senin și norii frumoși, Lia pisicindu-se și șoptind semi-adormită “my beautiful, beautiful mommy”, Irina gătind din proprie inițiativă fursecuri și mac&cheese, poveștile, pisica torcându-mi în brațe la ore fixe și un bob de credință că e un rost în toate, sunt eu aici pentru ceva.
Să nu credeți că e simplu. Nimic din ce pare simplu sau spontan, nu e simplu și nici spontan.
Azi e soare. Ar fi trebuit să vă scriu chestii mai faine, până la urmă nu veniți aici ca să ne plângem de milă. Vă las cu câteva articole de citit.
Despre schimbări la care nu ne gândim.
Despre heroină digitală care îi transformă pe copii în dependenți psihotici.
Și un proiect nou, care n-o să îmi aducă mie nici job, nici bani, dar poate o să aducă un strop de bucurie:
Related Posts
Tags
Share This
Te imbratisez, Ada, si ma gandesc cu drag la ziua aceea de toamna cand te-am cunoscut, aveam emotii cat casa, cand mi-am dat seama ca m-am dus in cealalta parte de parc, am inlemnit ca ma vei astepta prea mult. Iar copiii mei nu concep nicio seara fara Ada (geniul povestilor, cum spune Matei). Si imi doresc sa ia soarele des, des pentru tine, esti minunata, te admir mult pentru toate datile cand ai avut curajul sa schimbi totul.
Multumesc. Din pacate curajul nu e suficient. Ca si aia de pe Titanic, as avea nevoie de un pic de noroc.
E foarte greu. Am avut noroc sa dau peste sefi care faceau discriminare pozitiva. M-au luat ptr. ca eram buna si aveam 32 de ani si s-au gandit ca altcineva nu ma va lua tocmai din cauza originii mele.
Am confirmat in timp alegerea. Insa am avut sansa sa o confirm.
Cred ca o diploma in Canada e o alegere buna. Mie diploma de la Sorbona mi-a deschis portile care trebuiau deschise la mom respectiv. Curaj!
Ooo ce porti nu deschide Sorbona?
Ai fi surprinsa. Sorbona are renume f bun in strainatate, poate si datorita istorieiei. In Franta nu chiar. Nu e école supérieure, ci facultate, si deci accesibila oricui financiar vorbind. Culmea e ca eu am ajuns sa lucrez intr-o école supérieure dupa absolvire, si cand vad cat si ce inseamna o familie cu bani in viata unui copil ma ia depresia si nu mai cred in meritocratie atat de mult. Ironic pentru ca eu sunt fiica de muncitori si pur produs al meritocratiei, ca sa ma exprim asa.
Ce vreau sa spun e ca tu vei razbi. Esti prea buna sa nu o faci. Si ti se pare ca nu ai facut multe in acesti doi ani, dar nu e adevarat. Te-ai adaptat la o tara noua. E enorm.
Ah scuze, grande école voiam sa spun, nu école supérieure.
No, sper sa nu ma exprim ca o cizma intrata in sufletul omului, dar … poate te definesti prea mult prin job/cariera. Zic.
Cand ai plecat (oficial) ai plecat ca ale tale fete sa aibe sansa de a se dezvolta neciuntite. Si pare ca functioneaza: Irina si Lia se dezvolta frumos, au incredere in ele, le place sa invete. Te au aproape cand au nevoie. Mie imi pare un succes.
Si mai am un of cu link-urile incluse in articol: poti sa-l rogi pe dnul inginer sa le deschida in pagina separata? ca click-dreapta -> open in new tab nu e o optiune disponibila si click pe link imi face articolul tau disparut 🙁 si e neplacut mai ales cand sunt mai multe lucruri pe care le recomanzi pentru ca uit de ele si nu mai ajung sa le vad
Asta e un punct de vedere foarte interesant si iti multumesc ca ai pus asa problema. Din pacate, cu un singur salariu, nu prea ne putem misca. Mai e apoi stressul supraindatorarii inevitabile in tara asta, unde lunar ai dreptul la un numar limitat de tranzactii cu cardul de debit iar banii cash sunt rari. Cardul de credit e rege aici si bancile se bucura sa iti dea bani pe care nu prea ai cum sa-i pui la loc daca nu ai venituri constante. E foarte usor sa ajungi in sapa de lemn, fara sa cheltui pe tampenii gen haine, pantofi, posete sau cine in oras. To make ends meet, cum zice francezul, ai nevoie de doua salarii. Altfel te trezesti ca esti dator zeci de mii pentru mai nimic. Banii se topesc pur si simplu si daca nu ii ai, atunci iernile sunt lungi si monotone, verile sunt sufocante si exasperante. Nu-s vacante, nu-s cursuri extrascolare de calitate, nu-s tabere, nu-s diverse dupa care mai tanjesc copiii si asa mai departe. Statul acasa si ingrijorarea constanta ca iar vor fi cateva zile bune in care e mai intelept sa cumparam ce ne trebuie de la Basic Foods in loc de Walmart sau de la magazinul chinezesc in loc de No Frills nu au cum sa te faca un parinte bun. Poate merita sa scriu un post intreg despre marfuri si servicii si atunci o sa fie mai clar de ce ma arde asa de tare sa gasesc un job in care sa nu o iau razna cu capul si care sa imi permita sa fac mai multe pentru familia mea.
Buna Ada,
Si eu tot in Canada, dar de ceva mai multa vreme…te-ai gindit sa lucrezi in alt domeniu, dar in care nu ai nevoie de extra scolarizare?
Vei incepe cu salariul minim, dar incet, incet cu experienta si vechime salariul creste, vin si beneficii…si nu trebuie sa fie o cariera ci un servici, dar care asigura un venit suplimentar.
Sigur, am si facut un survival job, din pacate era seasonal contract si cand s-a terminat mi-au multumit frumos si mi-au urat succes.
Hmmm, deci si acolo e fix ca aici din punctul asta de vedere.
Revin cu o poveste. Acum patru luni m-am hotarat sa fac voluntariat intr-o organizatie pentru femei care au suferit violente. Impreuna cu mine mai era o fata, Charlotte, care incepea in aceeasi zi. Nu avea job al momentul respectiv, avea timp, si-a spus ca experienta ii va fi folositoare. Cei de la asociatie aveau nevoie de oameni cu competente in data management. La prima noastra intalnire cu responsabila asociatiei, aceasta i-a spus lui Charlotte ca a vazut multa lume gasindu-si de lucru prin intermediul persoanelor care fac voluntariat in asociatie. Eu am zambit usor ironic, dar intamplarea a facut ca dupa la mine la birou sa fie nevoie de cineva care are competentele acestei persoane. Lucreaza cu mine acum. Contractul e scurt, de noua luni, insa e un inceput.
Probabil ti s-a mai spus, dar oare voluntariatul nu ar fi o poarta de intrare?
Ba da, cum să nu fie. Este. Am voluntariat de am căpiat și-n 2014 și-n 2015 și-n 2016. Anul ăsta recunosc ca n-am mai voluntariat.
Inteleg. Cred ca scoala ramane o solutie foarte buna. Eu am facut de la zero facultatea. Am avut surpriza sa am colegi de 60 de ani. Bafta multa. Un sens pentru toate astea exista, il vei gasi.
Buna Ada
Eu sint in Guelph de ceva vreme.Nu foarte departe de voi:)
In legatura cu scoala, as vrea sa iti recomand OSAP-un site guvernamental cu imprumuturi pt.studenti(foarte avantajos mai ales daca nu ai venituri si ai copil).Urmeaza sa trimit si eu o aplicatie in curand.Poti face si o simulare pentru a vedea cam cati bani ai putea primi.
https://www.ontario.ca/page/osap-ontario-student-assistance-program
Sper sa iti fie de folos informatia
Anca
Buna Anca! Multumesc frumos, stiu de OSAP, doar ca am o strangere de inima sa ma imprumut.
Bafta Ada!!! Daca ma intrebi pe mine, totul depinde si, sau chiar in totalitate, de noroc. Poti la mergi si la scoala, sa ai si experienta, dar tot timpul exista ceva care face sa nu fii omul potrivit pt. compania respectiva.
Subscriu la ce a zis Silvia.
Bafta Ada!
Buna Ada,
Nu prea comentez, dar acum am decis sa iti scriu pentru ca imi pasa.
Sper sa nu sara nimeni cu rosii pentru opinia mea diferita.
Te-ai gandit sa revii in tara? Canada este atat de afectata economic incat ma intreb daca e o alegere buna pe termen lung.
Chiar as vrea sa te stiu bine din toate punctele de vedere.
Buna! Multumesc pentru mesaj. Intoarcerea in Romania nu e o optiune, copiii sunt bine aici, iar eu inca nu am capitulat. Dar sunt adepta principiului never say never. In acest moment insa nu ne punem problema sa ne intoarcem altfel decat in vacanta.