Sub văl

17 May 2019 by Ada

Pe la jumătatea lui aprilie, sună telefonul. Număr necunoscut. Resping apelul, că de obicei sunt niște roboți care vorbesc în chineză sau indianul meu de la BMO care vrea să îmi mărească limita de credit, deși i-am zis de mai multe ori că am suficiente datorii. 

Persoana insistă. În cele din urmă răspund.

– Bună, Andreea, ce mai faci, eu sunt X de la centrul multicultural de la noi din județ de aici. 

– Bine fac, zic, tu ce faci?

Așa se vorbește la noi în sat, mai întâi ne interesăm dacă avem un conlocutor în toane bune. Toanele e musai să fie bune că așa șade mumos. 

– Good, Good. Avem un curs despre mici afaceri ce pot fi începute acasă, te interesează?

– Cât durează?

– 8 săptămâni. 

– Cât costă? 

– E gratis. 

– Bine. 

– Să te-nscriu?

– Înscrie-mă, te rog. Merci. Pa. 

Și-așa, la întâi mai, în loc să mă duc la mare, m-am dus la curs de “cum să-ți faci o afacere cu mărgele sau cu prăjiturele sau un atelier de croitorie sau ce ți-o mai trece prin cap”. 

Trei ore pe zi, la câteva minute de casă. Cură gratuită de dezintoxicare de Social Media, minunat. 

La început am fost 15. Majoritatea bărbați, din Afghanistan, Iran, Pakistan. Am rămas 8. 4 femei, 4 bărbați. Sunt singura persoană albă. Cursul nu e chiar despre home business, e mai degrabă un curs de engleză cu termeni de business, destul de vag organizat, dar un bun prilej să înveți să scrii un business plan și să îți aduni creierii. 

Bărbații din Afghanistan, când se întâlnesc, se pupă pe obraz. Când conversează, se țin de mână. Când profesoara intră în încăpere, se ridică în picioare. Beau ceai în pauză și sunt foarte prevenitori unii cu alții. 

În grupul nostru este și o femeie care poartă văl. Modestă, nefardată (mai e și Ramadan luna asta, deci de obicei nemâncată), abia adună cinci cuvinte în engleză. Într-o pauză, după ce le-am prezentat ideea mea de afacere, mi-a cerut numărul de telefon. Vrea să deschidă o mică afacere cu bijuterii afghane tradiționale și i-am spus că aș putea să îi fac un website. M-am oferit să îi pun numărul direct în agendă. Când a deschis telefonul, avea ca background o fotografie din care zâmbeau trei fotomodele îmbrăcate în rochii de seară, cu machiaj și coafuri impecabile. 

– Cine e în poză, M.? 

– Eu și surorile mele. 

M. ar fi putut fi pe coperta oricărei reviste de modă. La fel și surorile ei. Sub văl și haina neagră pe care le poartă în fiecare zi, se ascunde o femeie superbă. 

– M. ești în Canada, de ce porți văl?

– Mă vede Allah. Și sunt bărbați în cameră. 

Am povestit vreo jumătate de oră despre căsătorii aranjate, logodne între bărbati de 24 de ani și fetițe de 14, căsnicii cu 9 copii, pretendenți care spun de la prima vizită că soția nu are voie să iasă din casă fără acordul lor sau neînsoțită și trebuie să poarte nu doar văl, ci haina neagră, lungă până în pământ. Mi-e greu să înțeleg, dar aleg să nu judec. M. a ales să nu se mărite. Îi place libertatea ei de a ieși la cumpărături cu surorile, când vrea. Nu poate însă să renunțe la văl, pentru că, deși trăiește în Canada, Canada ei se întinde pe o rază de vreo 10 kilometri. Nu conduce pe autostradă, iese rareori din comunitate, nu are relații de prietenie în afara diasporei afghane. 

– Și cum te-ai obișnuit cu clima, M? 

– E lungă iarna, dar în fiecare weekend avem party. Și trece.

Party-urile sunt mici nunți, în săli fastuoase, cu muzică și mâncăruri ca în filme, cu femei îmbrăcate elegant, împodobite cu bijuterii scumpe, machiate, coafate, fără văl, pentru că în familie și la ele acasă nu poartă văl. Doar când ies pe stradă. 

Când nu se duce la party, M. lucrează la Tim Horton. Face cafea și sandwhich-uri pe salariul minim pe economie. Săptămâna trecută, o cutie grea, plină cu pahare, cântărind vreo 15 kilograme, i-a căzut în cap. Doctorul ei, jamaican, i-a spus că are “a mild concussion”. Nu i-a dat zile libere și ea s-a dus înapoi la serviciu, unde a semnat o hârtie. Nu știe exact ce hârtie. Tim Horton-ul în care lucrează e o franciză deținută de un indian. Majoritatea angajaților sunt indieni și vorbesc între ei limba urdu. 

M. nu înțelege ce a semnat. A încercat să-i explice doctorului ce s-a întâmplat, să-i spună că are dureri de cap și de gât, că nu poate lucra. Dar engleza ei e prea limitată. Doctorul i-a zis și a doua oară că e ok, e bine, nu s-a întâmplat nimic grav. Angajatorul ei a pus-o să semneze o înțelegere potrivit căreia va face munci mai ușoare preț de câteva zile, și nu va depune plângere pentru accident de muncă. Profesoara noastră, jamaicană și ea, s-a enervat pe doctor și pe angajatorul lui M și a chemat un asistent social care a preluat cazul. De trei zile căutăm un medic care să locuiască în Canada lui M (o Canada cu o suprafață de vreo 10 km) și să vorbească persana. Nu e simplu să-ți schimbi medicul de familie, ca să te poți muta la altul trebuie să primești scrisoare de la cel la care ești înregistrat, scrisoare în care se explică de ce te muți. M. nu poate să explice. Sora ei vorbește bine engleza și îi traduce. Dar medicul ei spune că M e bine. O convinge că e bine și că se poate duce înapoi la lucru. M a lipsit deja 2 zile de la serviciu. Zile care nu îi vor fi plătite. A citit însă pe internet despre contuzii la cap și s-a speriat.

M a venit alaltăieri îmbrăcată într-un costum negru cu flori roz, și cu văl roz, prin care i se puteau  ghici vârfurile urechilor. În lumea ei, asta e o mare îndrăzneală. Allah încă o vede, și ea știe. De aceea, cu ruj nu s-a dat, că e Ramadan. Dar vălul ei era roz.

Ca interpret, văd des asemenea cazuri, de imigranți ce nu vorbesc bine engleza, care trec prin accidente de muncă, în urma cărora suferă pe termen lung, își pierd slujbele și nu sunt compensați în nici un fel.

Ca și în cazul lui M, Canada lor se limitează la o rază de câțiva kilometri. Nu conduc pe autostradă sau nu au mașină, nu au suficiente cuvinte. Ca și M, trăiesc sub un văl asumat. 

Și asta e doar una din poveștile de imigrare, pe care le veți auzi rar sau nu le veți auzi niciodată.