Suc de mare
Am spus, nu o dată, că sunt încântată de ceea ce se întâmplă la grădinița Irinei. Pentru că acolo își petrece cea mai mare parte din zi, am norocul să o pot vedea aproape în permanență pe net. În plus, primim săptămânal e-mail-uri cu meniul zilnic, activitățile și explicațiile băbești pentru jocurile complicate pe care le învață la MindLab. Mai există o pagină pe Picasa, unde se adună tone de fotografii cu ce fac copiii la grădi. Nu stau toată ziua cu ochii pe Picasa, îmi place să le trec în revistă din când în când.
Cel mai tare mă distrez cu interogatoriile zilnice. Irina are program de interogatoriu – verificarea cunoștințelor părinților – imediat ce o iei de la grădi. Și asta e bine, o să ziceți, un copil curios trebuie stimulat în continuare și hrănit cu informații de toate felurile, setea de cunoaștere trebuie satisfăcută cu calm, delicatețe și bunăvoință. Cam pe la întrebarea 22 (aproape de Piața Victoriei), bunăvoința începe să se topească și-n locul ei se instaurează ba oboseala, ba iritarea, ba indignarea adultului care trebuie să răspundă la tirul zilnic. Pentru că Irina nu pune întrebări simple. Ea vrea să știe precis detalii de genul:
– E adevărat că mai demult au murit dinozaurii de pe Pământ?
Aceasta este o întrebare de control, pentru reglarea poligrafului.
– Da, Irina.
Check.
– Și au murit mulți?
– Da.
Check.
– Câți?
– Toți!
Acele poligrafului imaginar o iau razna și se zbat frenetic pe coala albă care e mintea copilei mele.
– Nu, mie zi-mi câți?
– Toți, până la ultimul.
– Dar, mami, cum se formează cutremurele?
(abia acum începe testul, discuția aceasta a avut loc în nenumărate rânduri nu doar cu mine, ci și cu Laur, care i-a explicat inginerește cum e treaba cu plăcile tectonice, miezul fierbinte al planetei, mișcările scoarței, șamd. Dar mami nu trebuie să fie verificată? Ba daaaa….)
– Cutremurele nu se formează, ele au loc.
– De ce au loc cutremurele?
– Pentru că plăcile tectonice de sub scoarța Pământului se mișcă și se lovesc între ele și atunci pământul se cutremură.
– Dar vulcanii de ce erup?
Mi-e dor de teleenciclopedia. Pe cuvânt. O mai văd din când în când la televizor și abia aștept să-i fac Irinei cunoștință cu ea. De la dinozauri, cutremure și vulcani, stările de agregare ale apei și strămoșii noștri, dacii și romanii, alunecăm ușor spre viața intrauterină a gemenilor, care sigur se caftesc între ei dacă au un singur sac (!) și sunt foarte cuminți dacă are fiecare sacul lui, apoi discuțiile divaghează spre de ce se nasc unii bebeluși mai repede și cât timp trebuie ținuți în cutie și dacă nu-i doare, cu toate furtunelele alea care le ies din mânuțe, dar, mami, tu știi cum se mai numește mămăliga? Cum, Irina? Mâncarea leneșilor, că nu trebuie s-o mesteci, mi-a zis mie Buni. Dar mami, tu câte vieți ai? Știi că după ce mori, pielea ta putrezește și nu mai rămâne decât sufletul, care se duce la cer și acolo așteaptă până îi vine iar rândul, pentru că mai are de învățat. Și atunci te naști iar și o iei de la capăt. Tot de la Buni știu.
Poate o să-mi fac curaj într-o zi să povestesc despre sursa de informare inestimabilă (la propriu, pentru că tu, ca părinte, nu poți niciodată estima ce chestii va afla copilul înainte de vreme sau complet pe lângă realitatea cu care vrei să-l obișnuiești) care sunt bunicii, în special cei mai citiți dintre dânșii. Ultima mirare mirabilă a Irinei a fost legată de preoți. Mama, preoții fumează? Dar de băut, beau? Vreau să știu, că poate mă întreabă cineva. Nu, mama, preoții nu sunt tot oameni, adică sunt și ei oameni, dar niște oameni mai speciali. Iar nu știi.
Să revenim însă la scopul (și titlul) postului.
Mă uitam ieri pe pozele de la grădi, să văd ce-au mai făcut copiii. Asta pentru că nu stau toată ziua cu ochii pe camere: mă uit din când în când să văd dacă e corect îmbrăcată, dacă e cuminte, dacă e acolo, apoi îmi văd de ale mele. Activitățile le trec în revistă, cum spuneam și mai sus, la câteva săptămâni. Așa mi se ridică de pe ochi diverse văluri, care se lasă la interogatoriile năucitoare, când mă tot întreb de unde le scoate totuși, că poate nu discută la grădi despre preoți și cât sunt ei de speciali.
Bon. Mă uit la poze. Recunosc săptămâna cu experimentele cu apa, mă bucur să văd testele cu zăpada pusă pe calorifer, identific furtuna din pahar, tehnica suflării la pictură și, în cele din urmă, rămân cu gura căscată la vederea unei chestii care ar fi putut fi orice: o meduză, o bucată de sticlă sau chiar una de folie transparentă, mă uit chiorâș la ea câteva secunde, îmi propun să nu uit s-o întreb pe Irina ce era aia și apoi mă opresc la fotografia cu Sucul de Mare.
Mi-o amintesc spunându-mi încântată că azi la grădi s-au jucat cu niște șoricei pe care trebuia să-i pocnească și nu, nu-i durea, bieții de ei, pentru că oricum sunt de plastic și n-au sentimente și pe urmă mi-o amintesc povestindu-mi despre sucul de mare, într-una din conversațiile acelea în care deja mă răpusese și nu mai eram în stare să spun decât a-ha, zău? ce interesant, Irina.
Acum mă uitam la Sucul de Mare și mă întrebam ce-o fi fost în mintea ei, regretând sincer că n-am ascultat cu atenție ce zicea când zicea.
– Irina, ce e ăla Suc de Mare?
– Adică un suc de mare. Am amestecat culori. Eu am avut alb și albastru și a ieșit un suc albastru și nu putea fi decât suc de mare, că marea e albastră.
– Dar sucul de mure? Sau de afine? Sau de coacăze?
– Alea nu-s albastre, sunt albastru închise. Și-n plus, și le aleseseră ceilalți copii. Mami, nu ne dai niște plăcintă cu brânză, că abia am venit de-afară și suntem înghețați.
Eh…
Related Posts
Tags
Share This
Interogatoriile astea sunt cea mai cumplita tortura pentru nervii parintesti. Sper sa nu mi le aplice si alea mici cu aceeasi constinciozitate cu care mi le aplica Maria (identic Irina la capitolul asta, ne distram si noi cu aceeasi dinozauri, aceleasi cutremure, morti versus vii, biserica, limbi, nationalitati, in fine, incep sa ma consider 100% enciclopedie ambulanta la cat trebuie sa toc detalii pe temele enuntate!).
Bai, da’ cat ii de fain cand iti vin cu cate o chestie din asta, nu? 🙂 Pe mine ma lasa in cel mai placut mod cu putinta … 😛
Alina, cred ca avand modelul surorilor mai mari, mezina nu va ezita nici ea sa te treaca prin emotiile intrebarilor. Avantajul tau e ca poti delega responsabilitatea catre inainte-mergatoare 😀
Now, is that wicked or what?
Not wicked at all … ca deja exista voluntariat!! 🙂 Sa vezi ce-o dresa Maria pe Anna inainte de prima zi de kindy … mai rau decat mine cu dadaceala! 🙂 Mai sunt si corectarile, la cate-o afirmatie hazardata pe teme stiintifice, adaugirile, explicatiile … he he, avem toata gama didactica de sora mai mare! 😛
deci tre’ sa-mi cumpar niste enciclopedii, sa ma pregatesc pentru perioada asta…
Da, nu strica. Poti incepe cu dinozaurii, restul vine de la sine.
Haha, si eu faceam fix aceleasi chestii cand veneam de la gradinita cu mama, acum realizez cat de enervant era! Doar ca la mine se extindeau si la desenele animate pe care le “intrupau” copiii in pauza si eu habar n-aveam de ele, ca aveau ai mei grija sa am activitati mai interesante decat televizorul.
Ma gandesc ca-ntr-o zi vei fi si tu mama si atunci ai sa intelegi si ai sa zambesti si vei fi la fel de rabdatoare cum au fost si ai tai cu tine. E de bine.
Delicios! But then again, Toma are numa’ 2 ani si 3 luni si nu-l intereseaza decat mashi-caca (aka garbage truck); nu pune intrebari circulare inca 🙂
Da-i timp… sunt sigura ca nu te va dezamagi.
Imi poti spune si mie te rog la ce gradi sunteti inscrise? probabil ai mai spus, da nu gasesc in posturile mai vechi.
merci mult
Gradinita Smiley. E logo-ul lor pe-aici pe pagina, daca ai rabdare, ii vine si lui randul:)