Sufletul Liei

10 Aug 2014 by Ada

Sufletul Liei e făcut din lemn de fag, lăcuit cu roșu și împodobit cu mici crestături ici, colo. Când îl duce la buze, scoate un șuierat prelung, cât respirația ei, la trei ani și un pic.

M-a costat cinci lei la bazarul din Bran. Ea și l-a ales dintr-un mănunchi de fluiere care mai lungi, care mai împopoțonate. De ieri seară nu-l lasă din mână mai deloc, și când își aduce aminte, începe să se tânguie:

– Sufletul meu! Unde e sufletul meu!

Are o căsuță sub salcie, o păturică pusă sub coroana pitică, ale cărei ramuri ajung până la pământ. Stă acolo și fluieră, apoi încearcă să se cocoațe pe una din crengile mai groase, de care se poate atârna ca o maimuțică. E uneori tristă că nu o bagă în seamă copiii mai mari, n-o primesc în jocurile lor, deși ea ar vrea să se joace orice. Chiar și sticluța cu otravă, deși nu știe ce e aia otravă.

E lună plină la Bran și Lia stă mai mult lipită de mine aici decât stătea acasă. Nu mi-am închipuit că se poate și mai mult decât acasă, dar iată, se poate. În toate avioanele care trec pe deasupra ei sigur e tata, e convinsă. Știe că sufletul se numește fluieraș, dar rareori îi spune așa. Aseară, în somn, Lia și-a lipit fluierașul de buze și a început a cânta. Era spre trei dimineața și luna se mutase din ferestre deasupra muntelui din dreapta.Am ieșit pe balcon să privesc cerul. Licăreau câteva stele dar nici urmă de Perseidele promise.

Suntem de o săptămână aici și mai stăm. Am puține clipe de respiro, reușesc să-mi aud gândurile doar seara târziu, când fug de fete, le las să se adoarmă una pe alta. Am descoperit că fiertul laptelui proaspăt muls îmi dă o stare de bine. Nu-l poți grăbi, că se afumă, trebuie să ai răbdare cu el și să-l privești cum se umflă încet, la foc mic, cum crește sub pielița groasă, e aproape un exercițiu de meditație, dacă știi să profiți că nu mai e nimeni în bucătăria-cameră de zi.

Sunt tentată să cred că Irina e fericită aici, are în sfârșit cu cine să se joace. Două pungi de Lego Chima au darul de a ține nenumărați copii de toate vârstele adânciți în potrivirea pieselor minuscule. Ies roboți urâței din mâinile lor, cu colți și gheare, și căutături încruntate, dar ei sunt fericiți și se avântă în lupte incredibile, purtate toate la imperfect. Și acum veneam… și apoi făceam… și eu aduceam… Desigur, când îndrăznesc să-i tulbur joaca, eu și planurile mele de mers ba la Brașov, ba la Predeal, o supăr și e țâfnoasă și îndărătnică, așa cum scrie în prospectul preadolescenței…

Am vrut să-i arăt Predealul și cabana Trei Brazi, destinația multor vacanțe ale copilăriei mele. Uite, Irina, drumul ăsta îl făceam pe jos și când ajungeam la cabană, se deschidea așa  o priveliște frumoasă în fața ochilor că merita oboseala și lipsa de suflu cu care ajungeam sus.

Irina a citit tot timpul, n-a văzut nimic din drumul copilăriei mele, iar sus, la Trei Brazi, în loc de munții mei frumoși a crescut un parc de distracții, cu prețuri obscene și oameni pe măsura acestora.

De onomastica Liei, Dina le-a cumpărat fetelor ii.

M-am bucurat, sunt așa de frumoase îmbrăcate în ele că-mi stă inima în loc. I-am făcut tort și i-am cântat, a suflat în lumânări și a primit cărticele și puzzle-uri. A fost frumos.

Azi, acum patru ani, de Sfântul Laurențiu, îi dăruiam lui Laur o cutiuță albastră și o felicitare.

În cutiuță, doi botoșei minusculi.

Pe felicitare, o familie de lei și textul “Copiii au darul de a umple un gol despre care nici nu știai că există.”

Azi, acum, Lia doarme cu sufletul ei lăcuit cu roșu în brațe, poartă coronițe de salcie și ie de la Dina și în toate avioanele care trec pe deasupra grădinii e tata.

La mulți ani, iubitule, ne lipsești.