Take me out to the ball game – sau care e treaba cu baseball-ul asta, dom’le

1 Jun 2017 by

Ieri am fost cu Irina și cu copiii din clasa ei la un meci de baseball. Primul din viața noastră. Probabil și ultimul, că biletele-s la fel de scumpe ca alea de la marile concerte și noi încă nu pricepem mare lucru din joc. Adică eu nu pricep, că Irina e mult mai deșteaptă decât mine și ieri se străduia să îmi explice, dar unde s-au mai văzut părinți care să asculte de copii… 

Anyway cum spuneam, am fost la meci. Am avut cinci copii în custodie, copii buni, le-am zis de la bun început că eu sunt cam nașpa și nu e bine să ne supărăm și ei s-au prefăcut că m-au crezut, așa că nu mi-au făcut probleme. Am plecat de la școală dis de dimineața, cinci adulți la 31 de copii, cu autobuz d-ăla galben ca-n filme, cu banchete vechiuțe și fără centuri de siguranță, de-am ajuns în Toronto cam ca Agamiță Dandanache, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, și clopoțeii, nu-ți fați idee puicusorule. În autobuz, copiii toți erau cu spinnerele și cu telefoanele în mână, care cu snapchat-ul, cum vă închipuiți, care cu selfie-uri, ha ha ha, hi hi hi, care cu share-uri de home videos (în special băieții, fetele păreau mai înțelepte la capitolul ăsta), căldură mare, toate geamurile deschise, vai de urechile mele. Irina n-a scăpat ocazia să-mi atragă atenția că ea e singura care n-are telefon (not true, dar ea așa susține). 

Am ajuns, ne-am încolonat, am primit fiecare biletul lui, am verificat încă o dată că toți copiii au bulina verde lipită la vedere pe hăinuță și hai la locurile noastre. Foarte bune locuri am avut, chiar lângă cușca aia (bull pen se cheamă) în care se antrenează pitcherii băieții ce aruncă mingea . Mică precizare, urmează o bulibășeală de termeni din baseball ai căror corespondent în română mi-e necunoscut, așa că aveți răbdare cu mine. 

Au jucat Blue Jays (un fel de zei locali) contra Cincinnati Reds, cum ar veni România-Ungaria, ca să înțelegeți atmosfera. 

Jocul de baseball e lung, relativ lent, tre să știi chestii sau să ai lângă tine pe cineva care să-ți explice ce, Doamne, iartă-mă, s-a întâmplat în secunda asta, altfel șansele să pricepi vreo iotă, outsider fiind, sunt mici. 

Ce am înțeles eu de la profa de sport a Irinei (care a avut foarte multă răbdare cu mine): sunt 9 reprize (innings) într-un meci. La fiecare repriză, câte trei pitcheri de la fiecare echipă aruncă mingea spre un prinzător din echipa lor iar un batter de la echipa adversă (you have been warned! tre să și gătesc azi, altfel căutam eu și termenii în românește), se străduiește să îi elimine pe pitcheri  să dea tare cu bâta în minge. Dacă nimerește mingea (pentru că are aprox 0.440 secunde la dispoziție s-o nimerească) trebuie să o trimită între anumite limite ale terenului ca să nu fie out. Cel mai bine e să o dea tare, tare, tare să se ducă dincolo de pereții stadionului, ca să aibă timp coechipierii lui să fugă pe la toate bazele și să se întoarcă acasă (când se întâmplă asta se cheamă home run). Cei din echipa care stă la prindere trebuie să se asigure că mingea se întoarce la prinzător cât mai repede, ca să nu apuce adversarii să fugă pe la toate bazele. Dacă n-o nimerește din trei încercări, e eliminat. Câștigă cine adună mai multe puncte. Cum le adună încă e un mister. 

Această explicație este grosolană și făcută ca de la o blondă atletică la o brunetă care habar nu are ce vede. Posibil să nu fi priceput eu bine. Oricum, nu voiam să vă inițiez musai în tainele baseball-ului, există internet pentru asta. 

Ce voiam să vă spun este că la meciurile de baseball (spre deosebire de alea de fotbal) publicul joacă un rol foarte important. Și anume, rolul lui e să încurajeze echipa. Nu să facă pe deșteptul, nu să urle la Tătărășanu, nu să înjure arbitrii și portarul. Nope. Treaba lui e să strige “Hai ai noștri, la ataaaac. Hai că puteeeți”. Evident, în engleză. Și există o întreagă regie. Se dau filmulețe, avem mascotă care dirijează tribunele, există majorete care animă mulțimea și dau cu tricouri în populație. Oamenii primesc gratuit carduri de colecție la intrare, celebrele carduri care peste 100 de ani vor valora enorm dacă le păstrezi frumos, vin de acasă cu bannere făcute cu mânuța lor, stau cu gura căscată să se vadă pe ecranul mare, bat din palme, strigă, sunt atenți, suferă, se bucură, plâng… mă rog, așa o fi și la folbalt, n-am fost decât la un singur meci în viața mea, pe Giulești, nu știu cum e la marile meciuri de pe Național. Aici, pe Rogers Arena, atmosfera era fantastică. Și prietenoasă. Nu pătimașă! Cum se zice la voi acolo, la Romania, supportive, frate. E iubire adevărată. 

Fiind zi de lucru și un meci so-so ca importanță în campionat, stadionul era plin de copchii aduși de la școală cu autocarul. Fiecare școală cu banner-ul ei, care să îi încurajeze pe ai noștri. Și cine avea banner-ul cel mai fain, primea 1000 de dolari de la un sponsor. Să-și ia creoane. N-am câștigat noi. Ce pot să zic e că au fost vreo 40.000 de oameni pe stadion, nu toți elevi, dar am numărat 20 de ecrane cu câte 10 școli trecute în ordine alfabetică și menționate, ca să se știe cine e în tribune. Și la fiecare școală, izbucneau urale. Vă imaginați deci, ce electrizantă atmosferă. Ce nu s-a comparat cu primul Home Run al echipei noastre. Doamne, s-a cutremurat stadionul. Ca și atunci când un american a reușit să dea cu bâta în minge și mingea a ricoșat cumva și s-a oprit în genunchiul unui arbitru de tușă. Vai, ce oftat colectiv, ce ooooh prelung când au dat reluarea pe ecrane, câtă simpatie și ce aplauze pentru arbitrul lovit din greșeală, n-am văzut așa ceva în viața mea. 

Să nu vă închipuiți că stau copiii trei ore să se uite la nenea cu bâtele de pe teren. Nu, copiii au treabă. Fac poze, se joacă, își dau șepcile jos de pe capete, dar când e home run sau când mai scapă vreunul mingea, învie brusc. Copiii mai au și niște bani de buzunar pe care trebuie să-i dea pe ceva. Pe hot dogs, pe răcoritoare, pe înghețată, pe vată de zahăr, pe floricele… există de toate pentru toate gusturile. La fiecare meci se face și un soi de tombolă, iei 3 bilete cu 5 dolari sau 10 bilete cu 10 dolari, undeva pe acolo. Toți banii se donează la fondul organizației de caritate a echipei de baseball. Nu știu ce se câștigă, mărunțișuri d-astea de marketing, tricouri, pixuri, căni, șepci, d-astea. 25.000 de dolari s-au strâns ieri la acest meci. În 3 ore. 

Ce m-a mirat e că aici copiii de 12 ani se duc și-și cumpără icecap, care e un soi de espresso cu mult lapte și cu fulgi de gheață. Nu-mi imaginez ce e în corpușorul lor când toarnă doză de espresso de adulți, nici nu vreau să știu de ce li se vinde așa ceva. De fapt, e mai bine să nu mă stârnesc la capitolul zahăr în mâncare americană, că mai am și treabă. Am fost norocoasă, Irina mi-a dat bani să-mi iau cafea și a prins un tricou de la majorete și mi l-a făcut cadou, ba mi-a dat și pachetul ei cu cartonașe. Și n-a cheltuit pentru ea decât vreo 10 dolari, copil bun. Preț de o vată de zahăr, un hot dog și o mizerie de freezie (un suc înghețat ambalat într-o punguță, arată ca o riglă de școală care nu conținea decât 7 lingurițe de zahăr lasă mamă că nu consum zilnic d-astea). 

Una peste alta, să mergi la un meci de baseball măcar o dată în viață, e important. 

Stăteam cuminte pe locul meu de însoțitor și mă uitam la Irina care țopăia veselă și agita bannerul școlii și se întrecea în urale cu profa ei de sport și cu diriga ei și cu alți copii și mă gândeam ce mișto că nu înjură nimeni, nu urlă nimeni “pe ei, pe ei, pe mama lor”, nu scuipă nimeni semințe, nu lasă nimeni mizerii pe jos, nu dă nimeni cu artificii și petarde și totuși uite, ce bine se simt toți. Până și eu care nu pricepeam nimic mă bucuram și oftam cot la cot cu sala. Pe cuvânt, bietul arbitru, încă mă gândesc la el. 

Situația era destul de nasoală pentru meciul ăsta, l-au câștigat la mustață, deși mai jucaseră trei partide cu aceiași Cincinnati Reds și-i bătuseră măr. Nu mă întrebați de ce, habar nu am, chestia e că era 7-6 și erau la serviciu ai lor. Când au reușit să-l elimine și pe ultimul amărât din echipa adversă, patruzeci de mii de oameni au urlat ca unul singur. 

Meciul s-a terminat pe la patru. Autobuzul școlii a venit mult mai târziu, prilej de hlizeală și alergătură și încă un hot dog și alte sute de fotografii cu toată clasa, cu doamna, fără doamna, doar fetele, doar anumite fete, hai și băieții, hai și domnul care vine să facă mate extra cu copiii de 3 ori pe săptămână, hai și cu profa de sport, hai și cu … 

Autobuzul a venit mult mai târziu pentru că întâi și-a făcut cursa zilnică obișnuită și abia apoi a plecat de la noi de la țară la oraș. Ne-am întors pe la șase și jumătate, teferi și nevătămați, cu bujori în obrăjori și cântând Let’s go, Blue Jays!  

Ce nu v-am povestit e că în clasa Irinei e un băiețel cu autism, un autism înalt funcțional. Care a fost cu noi la meci, cu tot cu însoțitoarea lui de la clasă și a fost tratat mereu ca un egal, nu ca un copil cu special needs. Care a fost ținut de mână de una din fetițe, când s-a dat jos din autobuz, când am ieșit din stadion. Care s-a dus la toaletă cu alți băieți când a avut nevoie, au mers cu el cum se duc fetele câte 2-3 împreună, să nu se piardă. Care nu a avut NICI o problemă să se bucure de o zi la meci cu clasa. Și asta mi s-a părut extraordinar. Da, când s-a făcut trei și rutina lui spunea că trebuie să plece acasă, s-a ridicat de pe scaun. Da, și-a acoperit urechile de câteva ori, când zgomotul a fost prea intens pentru el. Dar mereu a fost lângă el cineva să-l liniștească. Una din fete prinsese un tricou și i l-a oferit. I-a spus uite, ți-l dau ție, vreau să-l ai tu. Mereu au avut grijă să nu sufere, să fie băgat în seamă, să aibă tot ce îi trebuie. Cu aceeași grijă s-au asigurat că prietenii sunt în același grup sau măcar grupurile sunt făcute din copii care se tolerează. Cu aceeași grijă s-au asigurat că băieții stau cu băieții și fetele cu fetele. Cu aceeași grijă l-au încurajat pe băiețelul ce visează să devină jucător profesionist să interacționeze cu cei din cușca de încălzire și când au început să zboare mingii spre tribune (un gest de bunăvoință din partea sportivilor spre copii, le aruncă mingii, să aibă suvenir), l-au pus acolo unde ar fi putut prinde una. Și a prins una. 

Nu vreau să înțelegeți că sunt îngerași prin Canada și fâlfâie din aripioare printre norișori roz. Vreau să zic că până la urmă, copiii au fost buni, toți. Deși există bullying și cruzime chiar și în clasa Irinei, deși uneori Irina e ținta răutăților. Deși există discriminare rasială, ba chiar una invers decât cea pe care v-o închipuiți. Ei între ei își sunt și amici și dușmani. Dar ieri, totul a funcționat perfect. Nimeni nu s-a rătăcit. Nimeni n-a protestat când diriga i-a dat jos de pe fântâna arteziană. Nimeni nu s-a dat cu fundul de pământ. A fost o zi agreabilă în care toți au primit exact ce le trebuia ca să le fie bine.  

Da, m-aș mai duce, poate am să mă și duc, cu clasa Liei, când le-o veni rândul. 

Până atunci, Let’s Go Blue Jays, Let’s Play Ball! Chaaarge!

 

 

Related Posts

Share This

1 Comment

  1. Roxana S.

    Fain mai povestești, Ada! Aveam nevoie de povestea asta și aveam nevoie sa-mi dea lacrimile citind despre băiețelul autist și cum au avut colegii lui grijă de el. Ieri o prietenă povestea în social media discuția avută cu o învățătoare tânără de la noi. Care învățătoare era indignată de prezența și comportamentul unui puști de 7 ani de la ea din clasă, “căminist”/orfan cu probleme de concentrare. Of, Ada. Să vă fie de bine!

css.php Privacy Policy