Tango 3.0? Gracias, no!

6 Jul 2010 by

Am promis că povestesc despre concertul Gotan Project pe care l-am văzut la Sala Palatului acum două săptămâni (aproape).

Încep prin a spune că mie îmi place muzica de tango. Îmi place dansul, îmi place istoria lui, îmi place caracterul uşor întunecat. Tango, pentru mine, înseamnă pasiune, voluptate, senzualitate, uneori sexualitate, e un dans special, un ritm care mi se potriveşte şi care mă incită. Am dansat Tango cu un profesionist o singură dată. Experienţa a fost memorabilă, chiar dacă nu a fost repetată. A fost de-ajuns să îmi deschidă ochii spre o lume nouă, în care te poţi apropia de oameni şi poţi “vorbi” cu ei un soi de esperanto pe care-l înveţi din mers, cu bunăvoinţa celor ce te înconjoară.

Aşa că m-am dus la Gotan Project pregătită să mă scufund în muzică, aşteptându-mă să văd oameni frumoşi dansând aşa cum eu probabil nu voi dansa niciodată, m-am dus precum însetatul din deşert, bătând la poarta oazei, cu cravata în buzunar, pentru orice eventualitate. Voiam să închid ochii şi să mă scald în muzică şi în ritm. Dar n-am putut.

Pentru că am resimţit cam 80% din concert ca pe o agresiune. Tango amestecat cu techno, tango amestecat cu trance, tango amestecat cu hip hop. Nici urmă de dansatori, doar proiecţii.

Nu sunt pregătită pentru Tango 3.0. Nu zic că n-a fost un spectacol bun. Zic că în timpul concertului, deşi cei de pe scenă ne copleşeau cu “mulţumescu” şi “ce faaaaci” n-am putut nici măcar să mă enervez. Concluzia mea a fost că ori n-am fumat ce trebuie, ori n-am băut destul. Sala era într-un soi de delir inexplicabil pentru mine, care nu mă puteam opri din a gândi că nu, niciodată nu voi apela la mijloace alternative de atingere a satisfacţiei, din acelaşi motiv pentru care tango-ul electronic nu vibrează pe aceeaşi frecvenţă cu mine. Sentimentul pe care bărbaţii îl au atunci când se mulţumesc cu femeile de plastic trebuie să fie acelaşi. Sigur, până la urmă ajungi la climax, dar gustul buzelor de cauciuc trebuie să fie cam cum am resimţit eu concertul ăsta. Frustrant. Amăgitor doar până la un punct. Plastic. McTango.

Noroc cu Santa Maria (del Buen Ayre) şi amintirea unui film grozav, “Shall we dance”. M-am agăţat de fiecare secundă în care puteam distinge pianul sau vioara, de fiecare moment în care muzica era vie.

Iertaţi-mă dacă aţi simţit altfel. Pentru mine aşa a fost.  Păstrez acest Gotan Project.

Related Posts

Share This

4 Comments

  1. bp

    mie da gotan. tocmai pt amestec si pt electro. eu nu stiu de ce te-ai dus tu cu asteptari de ceva traditional, de unde si pina unde? ei nu au pretentii din astea, in niciun album. eu regret ca n-am ajuns, sper sa mai vina

  2. Cineva mi’a spus să îmi păstrez Gotan Project-ul în varianta de studiou, să nu mi’i stric cu un live care nu, nu ţine.
    Înţeleg că a avut dreptate?

css.php
Privacy Policy