Tatăl Ninigrei

17 Mar 2011 by

Una dintre cele mai apreciate cărți din biblioteca Irinei este “Povestea celor doi pui de tigru numiți Ninigra și Aligru”. Revine periodic la ea, o amuză pe de-o parte versificația, pe de alta ilustrațiile foarte frumoase. Cartea asta este, însă, o capcană pentru mame. Povestea curge așa de frumos și e atât de bine împărțită pe capitole, cât să rămâi cu suspansul în dinți, mai ceva ca telenovelele, încât mereu pornim de la regula “un capitol pe seară” și când colo, ajungem la minim cinci, cât să nu se ducă la culcare cu vreo imagine de mlaștină periculoasă sau de maimuțici ticăloase.

Așa am pățit și aseară. Am citit până mi s-a uscat gura, sau, cum se zice în popor, până am cerut apă. Dar seara nu s-a încheiat pașnic, pentru că Irina, identificându-se imediat cu Ninigra, a mai tras o alergătură prin casă cu prințul ei, care e de fapt leu (în distribuție: Laur), și leii fiind un fel de tigri fără dungi, putea ușor să fie confundat cu Aligru. Cu greu am reușit s-o potolim, după ce și-a amintit că nu mai are apă în cănuță, mai are o vânătaie și încă o bubă, n-o dau cu o cremă, ceva, să-i treacă? Dar până la urmă a răpus-o oboseala și a rămas în pat să viseze la Partipri, papagalul salvator.

În dimineața asta, însă, alergătura de aseară s-a resimțit zdravăn. Pentru că trebuie să treacă și pe la medicul de familie, să-mi ridice rezultatele de la ultimele (sper) analize, Laur a cam luat-o pe sus și a depus-o pe covorașul de la baie, fără prea multă ceremonie. Copilul a rămas buimac pe covorul gumat preț de câteva zeci de secunde și apoi a zbughit-o la loc în pat, trântind ușa și strigând: “Vreau să doooorm”.

M-am ridicat cu greu dintre pernele mele (mai nou dorm într-un soi de cuib din perne) și m-am dus în camera Irinei. Am scărpinat-o ușor pe spate și-am început să vorbesc pe un ton egal.

– Dragă Ninigra, hai hopa sus. Ai trei minute să te speli pe dinți și cinci minute să te-mbraci. Asta dacă vrei să mai citim diseară din povestea despre tine și despre Aligru. Acum te dai jos.

– Dar mi-e sooooomn.

-Atunci rămâi în pat și diseară nu mai pupi poveste, nici scărpinat, nici glume și alergătură ca aseară.

– Nuuuu, maaaaami!

Copil model am avut și-n dimineața asta. Pentru că și-a pus bluza verde cu dungi, am profitat de ocazie ca s-o întreb unde l-a ascuns pe Partipri, ca ia uite, a atins-o cu pana lui și s-a-nverzit până în albul ochilor… În plus, noi am fost ridicați la rangul de “Mama Ninigrei” și  “Tatăl Ninigrei”.

Este prima oară când Irina face referire la Laur numindu-l “Tata”. De fapt, asta mi s-a părut interesant de împărtășit și anume, felul în care Irina își reprezintă relațiile de familie, acum că a participat la ceremonia de căsătorie și în mintea ei lucrurile sunt, oarecum, așezate.

Sfătuiți de dr.G să nu forțăm nicicum relația dintre ea și Laur și să insistăm pe identitatea părinților biologici, pentru a nu-i învălmăși în minte obiectele de atașament, i-am repetat mereu Irinei că mama sunt eu și tata e Valu, asta nu se schimbă veci, iar ea, copil norocos, mai are încă un părinte și încă un set de bunici la dispoziție, gata s-o ajute să crească frumos. Până să ne căsătorim, Irina a ținut-o una și bună. În mintea ei era clar: Laur nu poate fi tată. E necăsătorit. Nici cu Lia nu-i era prea clar cum o să fie, de vreme ce ordinea firească a lucrurilor fusese tulburată. Irina știa că pentru a avea copii, oamenii trebuie întâi să se căsătorească. Orice argument adus în discuție ar fi fost inutil. Oricum, capcana aceasta a argumentelor logice, raționale, in extenso, pe care ne apucăm să le servim copiilor, e foarte periculoasă. Ca adult, te pierzi în explicații, copilul oricum nu te poate urmări și, de fapt, el știe ce vrea să audă, tu trebuie doar să dai răspunsul corect. În cazul nostru, răspunsul corect era: așa e. În plus, Tăticul ei era mai tânăr, mai bun, mai frumos, mai puternic, mai inteligent și, în general, “cel mai” în raport cu figura paternă la îndemână în propria ei casă.

Nu vreau să știu ce a fost în sufletul lui Laur în momentele în care Irina își ridica în slăvi părintele absent, mă pot doar felicita că am rezistat de cele mai multe ori tentației de a-i servi adevărul – incomod la orice vârstă, nu doar la cinci-șase ani.

Apoi, Irina a simțit nevoia să se asigure că nu va fi dată la o parte când copilul cel nou va apărea în familie.

– Pot să-i spun “tata” lui Laur?

Eram la masă în bucătărie. Am amuțit o clipă, analizând în minte ce ne spusese G, tentată să zic “în sfârșit! a înțeles”, încă îndoindu-mă că e bine ori că e momentul.

– Dar de ce vrei să-i spui așa?

– Ca să nu mă mai încurc. Câteodată lui Valu îi spun Laur și se supără.

Logica Irinei ne dă pe spate mereu. Încercând să decodificăm mesajul pe care doar întâlnirea cu dr. G avea să ni-l clarifice de fapt, am spus:

– Câtă vreme nu uiți cine e tăticul tău, dacă vrei să îi spui și lui Laur “Tata”, n-ai decât.

A continuat să-i spună Laur. Câteodată Laurențiu. În special când îl pârăște (“Mamaaaa, știi ce a zis/făcut Laurențiuuuu?”) pune accentul pe numele întreg. Dar acum, cu venirea iminentă a Liei – pe care recunoaște că e puțin geloasă – absoarbe ca un burete orice gest de bunăvoință din partea adulților, orice mângâiere, orice  contact fizic, orice promisiune de complicitate viitoare, pentru zilele când Mama va fi ocupată.

Ieri dimineață, pe când nu se dădea dusă din patul mare, Laur a încercat s-o convingă să se dea jos, să-și facă toaleta.

– Dar pe urmă mă întorc în pat!

– Nu, că avem treabă.

– Ce treabă avem?

– Mergem la grădi, dar să nu mai spui la nimeni. E secretul nostru, știm doar noi doi.

Argumentul ăsta a ținut. După o zi și încă o dimineață agreabile, puiul de tigru l-a identificat pe părintele nr.2  drept Tata. Semn că am mai trecut pe lângă o bornă de pe drumul Irinei spre o viață normală, liniștită, de familie întreagă, formată din doi părinți prezenți și egal implicați, o soră, mătuși, veri, unchi și bunici. Destinația noastră finală e asta: o viață normală.

 

 

Related Posts

Share This

9 Comments

  1. Ioana

    Hai ca incep sa ma naravesc la comentarii. 🙂
    Cred ca venirea pe lume a Liei va reprezenta ultimul liant pentru ca familia voastra sa nu fie numai “normala” ci si perfecta. Probabil ca in mintea Irinei Lia va face definitiv legatura intre tine si Laur, va va defini ca familie “obisnuita” formata din mama, tata si copil. Iar ea, in calitate de sora mai mare, se va lasa asimilata complet in formula asta.
    Ba mai mult, cred ca Irina va recunoaste odata cu Lia autoritatea lui Laur ca parinte si o va accepta ca pe ceva firesc. Pentru ca un PARINTE e acela care e prezent zi de zi in viata copilului, acela pe a carui prezenta se poate bizui necontenit copilul.

    • Ioana, eu ma bucur sa gasesc comentarii de la cititori, cred ca am ceva de invatat de la oricine. Nu cautam perfectiunea, insa e atat de greu in ziua de azi sa ai parte de normalitate, ca a devenit uimitor sa poti spune: chiar e bine! Nu vreau decat sa creasca frumos si sa se simta in siguranta, sa nu ramana cu tara asta a copilului parasit de un parinte, sa stie ca are radacini. Pana la urma am avut de doua ori noroc: cu fostul sot, ca n-am trecut prin spumele caracteristice ale romanilor inainte, in timpul si dupa divort; cu actualul sot – ca a inteles din prima ca eu si Irina suntem un tot si nu putem exista una fara alta. Asa ca, sunt tare recunoscatoare pentru ce mi se intampla.

  2. Ioana

    Asa e, normalitatea e pe cale de disparitie…
    Noi doua suntem cam de-o varsta si nu contenesc sa ma mir si sa ma bucur de lumea fermecata pe care i-ai creat-o Irinei. Imi aminteste cu duiosie de copilaria mea, de povestile pe care le inventa mama seara de seara pentru mine, de scarpinatul pe spate, de rasfatul de dimineata cand ceream cu insistenta “inca cinci minute maaaamiiii” si ma ascundeam de tot sub plapuma, de sandvisurile cu om de zapada facut din feliute de salam… Credeam cu tarie ca lumea asta fermecata e de domeniul trecutului, ca nu mai sunt mame care sa plasmuiasca ingeri si zane pentru copiii lor. Ma bucur mult ca m-am inselat.
    Irina nu poate sa creasca altfel decat frumos in lumea asta.

  3. Te citesc de mult timp, insa rar las si urme. Insa voiam sa iti spun de ceva vreme ca ma bucur tare mult pentru cat de frumos ti s-a/ ti-ai asezat viata. Sa fiti macar la fel de frumosi in continuare!

  4. ceska777

    E frumos ca “se poate”! Sper sa gasesti mai multi admiratori ai fericirii voastre complete decat invidiosi/invidioase… Si sper ca fericirea voastra sa nu intristeze prea mult pe acele mame care inca sunt singure….mai mult sa le arate ca se poate, exista speranta…Eu una ma bucur. Realizez ca citind despre voi de ceva vreme, am trecut prin toate etapele odata cu voi si desi nu stim decat ce ne arati, parca si o parte din noi si-a gasit “fericirea”.

    • Ceska, multumesc. Sper ca in nici un caz ceea ce scriu eu aici nu seamana a parada “Uite ce bine-mi merge mie!”. Nu asta e intentia. Insa da, unul din motivele pentru care scriu despre cum ni se reaseaza viata e acesta: multe mame singure din Romania abandoneaza rapid ideea de a-si reface viata. Isi asuma astfel o greutate imensa pe o perioada de timp indelungat. E pacat de ele si de copiii lor sa traiasca insingurati. Oricat am incerca sa ne pacalim ca se poate si asa (desi probabil exista spirite tari, care pot asa) eu aleg calea in doi. Atat. Despre invidie nu stiu ce sa zic. Invidia e un sentiment care-i face mai mult rau celui care se lasa coplesit de ea. Accept un singur gen de invidie, pe care eu insami o practic: aceea pe care o simti atunci cand te bucuri pentru bucuria altuia, si-i zici: te invidiez din tot sufletul, in sensul bun al cuvantului. Nu-ti imagina ca la noi acasa e totul roz si plutim pe nori pufosi, avem propriile noastre greutati si dileme. Insa alegem de fiecare data sa luam lucrurile asa cum vin si sa nu facem tragedii din probleme, oricat de reale ar fi. Dar da, se poate!

  5. Să ştii că tu ai reuşit. Am în jur multe cazuri, prea multe din păcate, unde totul se îndreaptă spre anormalitate, iar copiii sunt luaţi pe sus de valul ăsta care îi duce cu putere departe de copilărie. La cum te ştiu, cred că “în joacă”,o să poţi avea o viaţă normală lângă ai tăi. Si Irina ştie sigur că “împreună totu-i prea frumos”.

    • Ioana, cred ca depinde foarte mult si de taria fiecaruia de a se aduna de pe jos si apoi de capacitatea oamenilor de a se ierta pe sine. Dar noi, precum “cel moldovean” bagam repede placa aia cu “sa-i zici sa ma-ngroape”, depunem armele si oftam “fatalitate”. Eu refuz sa cred in fatalitate. Atata tot. In alta ordine de idei, un ym id ai si tu?:)

css.php
Privacy Policy