They call me Chilly Willy

26 Feb 2011 by

Ca să mă alinte, Laur îmi spune Chilly Willy. Irina nu ştie cine e Chilly Willy, dar a observat că merg ciudat şi a recunoscut pasul pinguinului, aşa că nu scapă nici o ocazie să mă imite. Nu ştiu dacă aţi apucat să vă uitaţi pe geam vineri seara, dar afară ningea ca-ntr-un glob de sticlă. E aproape hipnotică această curgere aparent infinită a zăpezii şi dacă nu m-aş fi gândit că îngheaţă drumurile şi mizeria se prelungeşte încă puţin, dacă nu mi-aş dori să vină mai repede primăvara, să-mi încarc bateriile şi să mă simt bine (primăvara e a mea, a mea şi numai a mea), aproape că aş fi putut să mă bucur de ninsoarea asta.

Ne întorceam de la Luca. Irina era deja atât de obosită încât refuzase să facă vreun pic de conversaţie în maşină. Dacă mai vorbesc, leşin, mi-a zis, toropită de căldură. Era deja spre ora unsprezece când am hotărât că, fiind singura mea ieşire pe ziua de vineri, n-am să mai sar gărduleţul, o să ocolesc, o iau pe la colţul străzii şi merg pe alee, frumos, până la intrarea în bloc. Laur a spus că mă conduce. Nu cred că-s mai mult de cincizeci de paşi până la colţ, dar pentru mine asta e deja o excursie întreagă.

Acum, că a dat cu nasul de frig, copilul a strigat: Mami! Pinguinul! Uite pinguinul, a spus şi a început să îmi imite mersul greoi şi legănat. Ok, ok, nu pe mine mă imita, ci pe pinguinul, oricine ar fi el.

Am ajuns în dreptul ei, rămăsese în mijlocul aleii, lângă fântânile arteziene. Hai să ne mai plimbăm puţin, a zis Laur, mai dăm o tură. Hai, Irina, să plimbăm pinguinul, am strigat-o. A venit imediat, înviorată de aerul rece. Cu mâna ei în mâneca hainei mele şi cu cealaltă mână sprijinindu-mă de braţul lui Laur, am mers încă o sută de paşi, bucurându-mă de fiecare gură de aer curat. Parcă eram la munte. Chilly Willy a fost plimbat cu blândeţe prin zăpadă.

Nicăieri nu-i ca acasă, a zis Irina.

Aşa e. A fost o noapte frumoasă.

Related Posts

Share This

css.php