Toy story 3 sau despre privilegii

14 Jun 2010 by

Stăteam în seara asta la IMAX, eu, Luca, Irina, Germina şi băieţii, trei scaune mai încolo Max şi Mara, cinci rânduri mai în spate Barbie (de fapt vocea ei, întrupată în Dana Rogoz), undeva mai sus Dragoş Bucur, Dana Nălbaru, Andreea Esca şi o mulţime de alte vedete mai mult sau mai puţin ştiute. Aşteptam să înceapă filmul şi mă gândeam, ca babele sprijinindu-se în poartă pe-nserat, eheee, maică, pe vremea mea nu pupam eu premieră la film 3d, dacă ratam alea 10 minute de Gala desenelor animate de sâmbăta, trebuia să aştept o săptămână întreagă până să mai văd Tom şi Jerry sau vreun fragment din Cartea Junglei. Şi-amu… iote, tineretul din ziua de azi, luna şi avanpremiera, luna şi avanpremiera… Ba mai şi comentează. Că ei de ce n-au floricele. Da’  ei de ce n-au ochelari cu ramă albastră şi lor le-a dat cu portocalie. Da’ de ce nu ne-am mai dus la sala aia cu fotolii unde puteai să stai şi cu picioarele pe ceva. Copii, deh. Pe vremea mea, maică…

Pe vremea mea, orice ar fi făcut părinţii mei, şansele ca eu să văd o astfel de avanpremieră (cu 5 zile înainte de premiera mondială a celui mai cool film de animaţie) erau zero.

Oricum aş da-o, acum, datorită fiicei mele, eu am acest privilegiu. Să mă bucur de cinema-uri cum nu erau pe vremea mea. De filme 3d cum nu mai văzusem eu până anul ăsta la Avatar. De desene animate de la Disney (ah, câte desene am văzut cu Irina, le ştiu pe dinafară, pot să recit, să cânt şi să dansez ca diferite prinţese, zâne şi sirene). De jucării cum nu îndrăzneam să visez când eram mică. (Da, fiecare jucărie cumpărată pentru Irina e puţin şi pentru mine, am strâns în braţe toate maimuţoaiele de pluş şi am pieptănat cel puţin o dată fiecare păpuşă, ca să-i arăt cum se face, desigur). De întâlniri dintr-astea plăcute, cu oameni care cresc odată cu noi, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai liberi, din ce în ce mai pregătiţi să îşi ia zborul spre maturitate. Am privilegiul de a reciti poveşti. Am ocazia de a gusta din toate minunile care se inventează pentru copii, prin ochii şi mintea şi sufletul meu trec toate filmele, spectacolele, serbările şi piesele de teatru la care merge, sau la care participă fiica mea.

În seara asta, Luca a venit cu o floare în mână pentru Irina. Mi-au dat lacrimile pe dinăuntru de emoţie, de bucuria de a fi fost acolo, la prima lor ieşire la cinema (ok, cu mamele şi cu tatăl lui Luca pe post de bone), cu oră de întâlnire şi floare adusă delicat, cu fiolă cu apă la codiţă, să nu moară de cald şi de sete.

Cresc copiii noştri şi învaţă. Să meargă la premiere la cinema. Să aducă şi să primească flori. Să doneze jucării. Să se bucure de un film, râzând din toată inima sau strângându-se unul în altul la fazele mai tari. Să îşi ia la revedere.

Dar cred că lecţia cea mai importantă a acestei seri a fost aceea de a dărui. Am văzut un desen animat minunat, care ne-a învăţat că jucăriile au sentimente, că le e dor de copiii lor, că atunci când aceşti copii cresc, jucăriile se tem că vor fi aruncate. Că e mai bine să donezi jucăriile cu care nu te mai joci, decât să le trimiţi la groapa de gunoi.

– Crezi că jucăriile tale sunt fericite, Irina? am întrebat-o pe drumul spre casă.

– Păi, eu nu le arunc la gunoi.

– Dar nici nu te joci cu toate. Pe unele din ele nu le-ai mai atins de luni de zile.

– Crezi că or să plece?

– Nu. Cred că or să se bucure când te vor revedea.

Mergeţi la Toy Story 3. E 3d! Toţi copiii au fost în picioare, gata să întindă mâna să prindă castelul Disney, la introducere. Reacţia a fost unanimă, oftatul, la fel. E o poveste la care părinţii nu se vor plictisi. Toate speculaţiile şi răutăţile la adresa celebrului cuplu Barbie-Ken au fost valorificate în acest film. Disney şi Pixar au darul de a strecura câte o replică numai de adulţi înţeleasă. Dar să nu vă miraţi dacă după vizionare micuţii vor mai scăpa câte un “Puii mei, Barbie!” – a fost momentul serii, momentul în care adulţii, nevenindu-le să-şi creadă urechilor, n-au putut decât să izbucnească în hohote – sau se vor purta ca un fante spaniol pus pe cucerit senoritas (Mami, ştii ce a făcut Buzz? a zis Luca la ieşirea de la film. A dansat din chiloţi!). Până şi veşnica înţepătură a celor de la facultatea de teatru de stat la adresa celor de la privat e acolo. Veţi avea de ce râde şi la ce vă gândi, printre rânduri.

Jocoteca

Dar dincolo de gaguri, e un film despre a dărui. Avem o lună şi mai bine, în care putem trimite jucării copiiilor care nu se bucură de aceleaşi privilegii ca ai noştri.

Dacă mergeţi la filmul ăsta, luaţi cu voi şi o jucărie care v-a rămas mică, dar pe care o preţuiţi destul cât să i-o dăruiţi unui copil mai puţin norocos. Jucăriile nu se vor supăra, vor căpăta o viaţă nouă.  Până pe 31 iulie toți cei care doresc să doneze o jucărie nouă sau în condiție bună, o pot face în urnele special amenajate din incinta cinematografelor Cinema City, Cityplex şi Odeon din oraşe precum Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Bacău, Piteşti, Constanța şi Braşov. Datorită campaniei “O jucărie pentru un zâmbet”, aproape 2.000 de copii aflați în evidența a 18 centre regionale ale organizației Salvați Copiii s-ar putea bucura de prieteni noi.

Chiar dacă  sunt încă prea mici să se despartă cu inima uşoară de jucării, dacă le explici că e bine, se cade, e frumos, până la urmă, copiii dau de la ei. Au dat şi ai noştri. Cu greu, dar exerciţiul a fost făcut. Irina a dăruit un robot. Luca a adus un dinozaur. Am compensat cu jocuri nou nouţe, care sper să le fie de folos vreunor pitici.

Mulţumim Sana şi Hotcity pentru o seară minunată. Şi sper că veţi avea succes în campania voastră.

Share This

2 Comments

  1. Of, imi pare tare tare rau ca nu am ajuns si noi

css.php Privacy Policy