Trei americani, un cor şi-un cremşnit

15 Oct 2009 by Ada

În dimineaţa asta, când am ieşit din casă, aveam clar în minte imaginea catastrofică a unei zile în care totul era urgent, de neamânat, extrem de important şi de rigid în timp. Sunt şi zile d-astea în care totul e pe ceas. Ca de exemplu azi.

Am început cu slalomul de 25 de minute pe cele trei benzi ale Drumului Taberei. Am lăsat copilul cam în grabă la grădiniţă, apoi m-am re-aruncat în trafic, am găsit loc de parcare, am şi plătit parcarea şi-am luat-o tacticos pe jos spre Cafepedia. Da. Dacă aveţi treabă cu mine joia, nu se poate. Sunt la Cafepedia. La Open Coffee. Ok, am un itouch deştept care se leagă la orice reţea wireless deci e posibil să fiu pe net, totuşi. Acolo discuţiile deja începuseră, prima prezentare a fost despre livespot.org, site care m-ar fi interesat doar în măsura în care putea să-mi ofere un widget care să-mi afişeze spectacolele şi evenimentele pentru copii. Nu poate. Am ascultat totuşi, e mereu câte ceva de învăţat. A urmat prezentarea ANIS. Eu îi ştiu de mult timp, deci n-a fost nici asta vreo surpriză.  A urmat însă cireaşa de pe tort, trei americani aterizaţi n-am înţeles exact cum în cinstita adunare, de la care am aflat chestii extrem de interesante despre cum se fac afaceri de milioane cu patru angajaţi, încredere în sine, capacitatea de a vorbi engleza cu accent indian şi multă, multă, multă imaginaţie. A fost o discuţie de vreo oră care mi-a oferit încă o dată ocazia să mă gândesc că nu e chiar totul pierdut.

M-am întors fluierând la radio, după ce am dat peste cap programul a minim trei persoane pe care le-am târât în iureşul meu caracteristic. Mereu propunerile mele sunt reciproc avantajoase, e o chestie care ţine de gena armenească. E drept că balanţa avantajelor reciproce atârnă mai jos spre mine. De-aia se cheamă afaceri armeneşti (mi-amintesc cu duioşie de unul din iubiţii mei al cărui stră, stră, străbunic fusese evreu, reuşeam mereu să-l atrag în combinaţii năucitoare din care câştiga toată lumea, dar mai ales eu). Mulţumită că nici duminica asta stimaţii ascultători nu se vor plictisi, am intrat prin Temişana şi m-am oprit la proaspăt deschisul bufet din incinta instituţiei. Nişte criminali, vă zic eu. Au mereu prăjituri proaspete. Şi toate mâncărurile pe care eu nu am voie să le mănânc. Dar pe care le privesc. Azi am privit lung un mille-feuille. Până la urmă, l-am luat cu mine. Supă de pui n-aveau, a trebuit să mă sacrific. Şi cum treceam eu pe lângă studiourile unde repetă orchestrele Radio şi corurile noastre celebre, numai ce auzii un cor de îngeri aşa de frumos cântând, de m-am oprit pe loc, cu cafeaua într-o mână şi mille-feuille-ul în alta. A fost ca o vrajă, adevăr grăiesc vouă.

M-am aşezat pe una din canapelele de piele şi-am stat aşaaaa, i-am ascultat, după o vreme am desfăcut cutiuţa şi mi-am mâncat prăjitura. Era clar. După trei americani, un cor şi-un cremşnit, nimic nu mai putea să meargă prost. Nici interviul de la 1 şi 20, nici întâlnirea de la 15. Nici măcar după-amiaza cu Irina, care de la o vreme e îngrozitor de curioasă, pune cam 20 de întrebări în interval de 5 minute, fără pauze. Şi dacă nu-i răspunde mami, măcar Costică să-i răspundă. Nu? Va trebui să scriu zilele astea despre cum mă bate fiica-mea, în etate de 4 ani şi 9 luni, cu propriile mele arme.

Zic că nimic nu mai putea să meargă prost, după aşa un răsfăţ pentru creier, pentru papilele gustative, pentru fiinţa intelectuală pe care mă chinui s-o păstrez în viaţă în ciuda crizei şi crizelor. Şi aşa a fost. Am făcut interviul. Am găsit strada pe care o căutam. Am ajuns la întâlnire.

Am ajuns la timp la grădi, am reuşit să evit traficul dement de ora 18 spre casă. Ştiu o scurtătură spre Drumul Taberei, dar nu v-o zic, atâta spun, e dirijată de poliţişti, că trebuie să se circule, nu sunt permise ambuteiaje pe segmentul acela de străzi. De-aia, la 18, când se dădeau luptele zilnice pe dealul Academiei, eu cumpăram pui, să-mi fac supă (nu cred în supă chinezească şi de aia de glutamat deja m-am săturat). Încă n-am făcut supă. Am făcut un ceai. Am luat un coldrex. Am scris. Am citit despre un bărbat de vârsta mea, nalt ca bradul, unul din puţinii care şi-au văzut visul cu ochii, avea o viaţă frumoasă, o familie frumoasă, o nevastă cu care voia să facă şi copii, într-un cuvânt, avea TOT ce contează. Şi într-o noapte s-a culcat şi nu s-a mai trezit, a dat în comă direct din somn. Îl cheamă Răzvan Zăinescu. M-am enervat. Degeaba m-am enervat. Trag nădejde că dacă într-o zi mă culc şi nu mă mai scol, prietenii mei n-or să mă lase să mor. Or să se bată pentru mine, aşa cum se bat ai lui Zăinescu.

Am vrut să-mi iau mintea de la el, nu pentru că nu-mi pasă ci pentru că acum nu pot să fac nimic pentru dânsul.

Am răspuns la mail-uri. Am avut musafiri. Am făcut maimuţe. Am pregătit lapte cu colorici şi pâine cu dulceaţă de albastru (de afine, da? Sunt albastre!). Am strâns jucării. Am făcut morală. Am făcut pe îmbufnata.

Acum gata. E zece seara. A mai trecut o zi. Azi am aflat şi că de Crăciun am să primesc ce îmi doresc.

It was a beautiful day. Şi a început cu 6 gânduri bune la prima oră (acum zece), pentru care vă mulţumesc. Ştiţi voi. E timpul pentru un toast:

Ridic această ceaşcă pentru:

Oana, pentru că m-a întrebat de o mie de ori cum mă mai simt.

Toţi cei ce s-au gândit azi la supa mea de pui, că s-au gândit.

Viorel Spînu, pentru Open Coffee

Trei Americani, pentru că mi-au mai deschis puţin ochii

Corul Radio, pentru vocile lor îngereşti

W., pentru că a semnat o anume hârtie

KLM, pentru că a mai avut un anume bilet

Marlen cea cumplită pentru că vrea să comentez

Don Pandele, pentru că n-a zis niciodată nu, nu se poate, nu ştiu

Irina, pentru că nu mă lasă să mor nici când îmi vine să mă-ntind pe jos şi să stau aşa până îmi trece.

Salud!