Tu eşti Mary Poppins!

30 Nov 2009 by

– Serios?

– Da!

– De ce?

– Pentru că faci vrăji.

Mi-o amintesc în altă dimineaţă, când foarte serioasă mi-a spus că mă iubeşte pentru că eu fac multe minuni. Copiii au un talent deosebit să-ţi tragă covorul seriozităţii de sub picioare, să-ţi frâneze graba şi alergătura, din câteva vorbe să te lase cu gura căscată. Am auzit deseori în ultima vreme că aceste clipe în care rămâi bouche-bee se numesc “a-ha moments”.

În dimineaţa asta deci, pe când îi încheiam fermoarul de la haină, am avut un astfel de a-ha moment. Mi-a plăcut? Desigur. Cui nu-i place să fie comparat cu Mary Poppins? Fie şi numai pentru că Irina o ştie pe Mary Poppins în interpretarea lui Julie Andrews, care e printre preferatele mele. Dar, ca de obicei, adevărul e undeva mult mai adânc ascuns, motivaţia pentru “tu eşti Mary Poppins” e alta.

Treaba asta cu “tu faci vrăji” ţine de o oarecare dexteritate în a ascunde pietricele şi figurine de ciocolată. La noi acasă, în apropierea Crăciunului Mami capătă puteri magice şi poate să facă vrăji cu ciocolată. Cumpăr figurine de tot felul, îngeraşi, moşi crăciuni, oameni de zăpadă şi reuşesc să-i ascund cumva în mânecile halatului, pentru că vrăjile se fac dimineaţa, lângă Calendarul de Advent. Aşa că Irina aşteaptă cu drag Crăciunul, iubind ea foarte tare ciocolata, pentru că mami face vrăjile alea grozave care îi asigură ei bucuria de cinci secunde.

Iar eu mă bucur că anul ăsta încă mai crede că mama poate să facă vrăji deşi s-a prins că bietul Tico nu vorbeşte, că i-a scris lui Moş Crăciun şi e foarte atentă să n-o zbârcească tocmai acum, înainte de momentul magic. Sunt fericită că se uită la zânele de la Zurli şi le crede pe cuvânt când ele îi pun în palmă prafuri magice, mă bucur că nu şi-a pierdut de tot inocenţa, deşi e unsă cu toate alifiile.

Vorbeam cu Sânziana despre copiii noştri şi ea îmi spunea cu tristeţe că probabil anul ăsta e ultimul în care băieţelul lor mai crede.

O înţeleg perfect. Îi înţeleg tristeţea şi regretul. Dar îmi place să cred că mai putem întreţine magia încă puţin. Au destui ani de viaţă în care să se deprime de Crăciun, să-şi facă bilanţuri de Revelion, să se uite chiorâş la toţi Moşii pe care îi văd peste tot.

Vorbeam cu Cătălin de la JN pentru articolul publicat de ei duminică. Îi povesteam despre Firicel şi cum a apărut ea pe lume. Şi mi-a zis: toată viaţa ta pare să fie o poveste cu magii. Mi-am amintit de o frază citită pe nu ştiu unde. Dacă eşti dispus să accepţi magia în viaţa ta, chiar ajungi să duci o existenţă magică.

I-am spus Mariei mai demult o vorbă care i-a plăcut: copiii vin pe lume ca să ne înveţe că nu noi suntem buricul pământului. Pe mine Irina m-a învăţat să fac vrăji şi să fiu Mary Poppins. Pentru ea am învăţat să fac torturi şi prăjituri şi cot la cot cu ea am învăţat să fac puzzle-uri. Pentru ea am învăţat să scriu poveşti şi să fiu atentă când trec strada.

E minunat să fii părinte, dincolo de disperări, de renunţări, de frici. Un copil te reînoieşte spiritual, te domoleşte, te obliga să fii mai bun. Să nu vă fie frică de copii. Mai ales vouă, cei ce încă nu-i ţineţi în braţe.

17 Comments

  1. Foarte frumos articolul. Si mama m-a crescut tot asa, cu mici vraji si magii. Am fost extrem de dezamagita cand am citit despre magie gen harry potter. Aia era o aberatie.
    Cat despre Mos Craciun, nu e problema. Eu am crezut pana la 12 ani, cand s-au trezit niste baieti de la bloc cu cate ma jucam sa se certe cu mine ca nu exista. Si atunci am aflat. Deci mai dureaza.

  2. poate ca in Mos Craciun incetam sa credem la o varsta, dar tine numai de noi, parintii, sa ne facem copiii sa creada in magia Craciunului pentru o viata intreaga. mama mea, D-zeu sa o odihneasca, a reusit. sper sa reusesc si eu sa duc mai departe traditia Craciunului in familie. anul asta o sa fac cozonaci :).

    in alta ordine de idei, mariuca azi la gradi a intrebat-o pe miss daca “nu ale filicel”, explicand ca vrea sa o auda pe tanti cum zice povestea 😀

  3. 😀 ce dulce! Bravo Mariuca!

  4. Ada, copiii crescuti cu magii iubitoare poate ca au o perioada (de rebeliune adolescentina) in care vor prefera realitatea. Dar vor retine esentialul – magia iubirii. Si o vor duce mai departe. De-asta ne imbogatesc existenta. Pentru ca pun acolo, inaintea ei, semnul-sens acela, necesar.
    Foarte frumos ai scris.
    Ca de obicei. 🙂

  5. Cristina

    Toata adolescenta si prima tinerete am stiut ca voi avea copii, nu mi-am pus nici un moment intrebarea daca vreau sau nu, era evident ca da. Dar de la un timp, pe masura ce in jurul meu se tot nasc copiii rudelor si prietenilor, mi s-a cuibarit o indoiala in suflet, o strangere mare de inima care nu-mi da pace. De ce facem copii? Ma deprima si ma ingrozeste cand aud (si aud tot timpul) “Imi plac copiii, imi doresc copii.” De aia facem copii, pentru ca ne plac? Pentru noi ii facem? Dar copiii aia nu sunt noi, nu sunt continuari ale noastre, nu se nasc sa ne ajute pe noi si nu ne sunt cu nimic datori ca ii nastem, sunt oameni de sine statatori. Copiii aia stau copii doar o clipa si apoi cresc, dau de viata, imbatranesc, sufera, isi vad corpurile si poate mintile tradandu-i cu varsta, se intreaba ce cauta aici, si la un moment dat ajung inevitabil singuri si la capatul drumului. Aveam o matusa din partea bunicii care a trait 90 de ani si a fost sanatoasa si cu mintea limpede pana foarte aproape de sfarsit. Doar din ce in ce mai slabita si din ce in ce mai singura. Chiar daca ne avea pe noi in jurul ei, nu-si mai avea generatia si lumea pe care o stiuse ea. Ceea ce m-a marcat a fost o fotografie de pe o etajera, ea la 2 ani, cu parintii ei, o tanara familie fericita si plina de viata in 1921. Tatal ei a murit accidental la scurt timp dupa ziua fotografiei aceleia, mama s-a recasatorit si a trait pana in anii ’80. Si distanta dintre fotografia aia, dintre fetita aia si batrana pe care o vedeam eu era asa de mare si de dezolanta si se adancea de fiecare data cand mergeam la ea. Si mi-a lasat un gol in stomac si in suflet. Nu stiu daca pot sa le fac asta copiilor mei. Ma ingrozeste. Cred ca as plange non stop daca as aduce un copil pe lume. La fiecare zi de nastere a lui, la fiecare centimetru pe care l-ar lua in inaltime, la fiecare noua dragoste de-a lui mi s-ar face inima cat un purice, presimtind batranul din el, decaderea care il asteapta inevitabil.
    Nu stiu daca asa voi gandi mereu, asta este faza in care sunt acum, si dureaza de vreo 2 ani. Stiu ca nimeni nu poate lua decizia pentru mine, si stiu ca probabil problema tine de faptul ca nu ma impac cu propria mortalitate, poate e criza mid30s, dar orice punct de vedere este de ajutor. Tu sau alta mamica de aici v-ati pus intrebarile astea? Cum le-ati raspuns? Trebuie sa spun ca nu sunt credincioasa, e o concluzie la care am ajuns dupa foarte indelunga si matura cautare, deci mantuirea sufletului si legea firii nu imi sunt de folos, din nefericire. Multumesc.

    • Cristina, iti multumesc pentru comentariul asta. Abia astept sa-ti raspund, acum sunt pe fuga ca am de spus revista presei, dar ma tot gandesc la raspunsul pentru tine de azi noapte. Nu ma grabesc sa-ti raspund mai las gandurile mele sa se coaca pana putin mai tarziu. Mai treci pe-aici!

      • Ana

        Cristina ai scris multe lucruri acolo si discutia e foarte stufoasa cred eu, dar pot sa iti spun un singur motiv personal.
        Eu inca nu am copii dar cu siguranta imi doresc sa am la un moment dat.
        Pentru mine un copil e rodul lui eu plus el pentru ca simt ca dragostea asta trebuie sa nasca ceva 🙂
        In rest cred ca a descris Ada mai bine decat pot explica.

        Accidente se intampla. Tatal meu a murit cand aveam cateva luni. E o durere surda care stiu ca o sa o port tot timpul si ceva cu care nu ma pot impaca. Dar am ajuns sa imi dau seama ca eu sunt o parte din el si o continuare a lui si desi habar nu am cine a fost il caut in mine si asta ma face sa ma simt mai bine. Il duc mai departe cumva.
        Faptul ca nu il stiu l-am resimtit puternic ca pe o bucata din mine pe care nu o cunosc si pe care trebuie sa ma chinui sa o gasesc eu.
        Eu nu cred in ruptura dintre parinti si copii ( decat in cazuri extreme ) si nici in distantarea asta rigida intre generatii. Sunt continuarea unui sir intreg de oameni despre care stiu mai multe sau mai putine lucruri si vreau sa fiu continuarea lor si a lucrurilor bune pe care le stiu despre ei. Nu ma tulbura cu nimic asta si nu mi se pare ca ar fi o lezare a “eului” meu personal.

        Nu stiu daca te-a ajutat la ceva ce am spus, dar am simtit nevoia sa dau si eu un raspuns.

  6. ceska777

    Cristina,
    pot doar sa spun ca si eu ma uit la buburuza mea care face maine poimaine doi ani si parca imi doresc sa ramana mereu o buburuza, asa mica si draguta. Stiu ca asa as putea sa o ocrotesc mai bine, sa fiu scut si paza buna pentru primejdii multe. Dar simt ca imi rapesc atatea momente pretioase de mai incolo….
    Frica cea mare a fost cand era nou nascut si depindea atat de mine: imi era frica sa nu mor, sa-l las fara mama. Imi intrebam sotul daca o sa fie bun cu el si o sa aiba grija de copil daca eu mor. Si normal ca nu stim nici unul din noi ce se intampla in secunda urmatoare. Nu trebuie sa fii credincios ca sa intelegi ca nu poti trai cu frica. Asa nu ai mai iesi din casa, nu te-ai mai ridica din pat, ai inceta sa traiesti desi inca mai sufli. Eu incep sa ma bucur de faptul ca o sa traim multe momente frumoase, mai mult sau mai putin usoare langa copiii nostri. NU e usor sa fii parinte dar e frumos, foarte chiar. Nu ii facem pentru noi, ii facem pentru ei. Se cer singuri in lume, cumva.
    Ce descrii tu e tragedia fiecarei generatii dar poate fii si frumusetea ei, depinde cum privesti lucrurile. Nu ne nastem completi ci abia traindu-ne viata, cu bune si rele, speram sa ne desavarsim ca oameni.

  7. ceska777

    Ada,
    ar fi frumos sa putem fi toate Mary Poppins. Mai tin minte cum ma uitam admirativ la parintii mei cand faceau si ei magii….N-am uitat nici azi cand cunosc cata munca, rabdare si iubire se ascundea in spatele fiecarui moment magic.

  8. multumesc ada, mi-ar placea sa fiu mary poppins pentru copilul meu 🙂

  9. Si eu motivam de curand pe blog de ce nu sunt copiii o pacoste ,asa cum considera unii.Pentru mine a fost evident ca voi fi o mamica tanara,am facut copii in primul rand pentru ca am avut,asa consider,sansa sa intalnesc omul potrivit sa le fie tata,pentru ca nu imi imaginam rostul vietii fara niste glasuri mici care sa vina sa ne trezeasca dimineata,sa ne manance urechile si sa ne topeasca bugetul.Dar grijile, temerile,toate problemele ne-au facut sa fim poate mai buni,mai realisti si sa apreciem altfel tot ceea ce avem.Copiii sunt minunile pe care le cautam,trecem fara sa stim pe langa ele.Despre fatalitati,nu stiu ce sa spun,dar cred ca e pacat sa nu iti dai sansa de aduce un copil pe lume,doar de teama ca ceva,candva s-ar putea sa va desparta,sau ca intr-o zi se va supune si el legilor naturii si va imbatrani.Undeva ai dreptate,pe undeva ca parinte mai si plangi,cand incepi sa simti cum cresc si devin mai putin dependenti de tine,cand simti ca nu ii mai poti proteja ca atunci cand erau mici,cand realizezi ca trebuie sa ii pregatesti pentru lumea nebuna in care traim si ca defapt de cele mai multe ori a iti proteja copilul nu e cea mai mare favoare pe care i-o faci…Dar si bucuriile sunt pe masura,cred ca trebuie sa stim unde sa punem granitele intre paranoia parinteasca -fireasca uneori-si ingaduinta,libertate.

  10. Claudia

    FELICITARI pentru carte!
    Eu cred si acum in Mos Craciun…si il iubesc, si il astept! De abia astept sa devin mama, safac vraji.
    Sa va fie bine!

  11. Un post ce m-a impresionat pana la lacrimi http://drweather.wordpress.com/2009/11/26/mama-si-copilul/ cu oarecare legatura cu comentariul Cristinei.

    Da, copiii nu sunt ai nostri, nu sunt un alt eu, ne sunt imprumutati pt o vreme pentru a-i ajuta sa isi croiasca propria cale. Pentru a-si gasi calea fericirii, pentru a avea parte de o sansa sa fie fericiti si sa faca pe altii fericiti. Din pricina asta traim pe lume. Din pricina asta facem copii. Sa nu fim singuri. Si ca sa avem pe cine iubi. Si sa avem cine sa ne iubeasca. Altfel ne-am usca. Si cum toti imbatranim, fara copii am imbatrani zadarnic.

  12. Ioana

    La multi ani pentru sfantul de ieri, Mary Poppins! Voiam sa-ti spun nu ca ai dreptate – desi ai, desigur! – ci ca ai darul formidabil sa spui lucrurile intr-un fel in care te ating si se intiparesc adanc undeva. Multumesc pentru ca scrii! si ma pregatesc sa pun mere la copt in seara asta…:)

  13. Ioana, cum au fost merele?

css.php