U2 + Me + Guitar=Dream

8 Jul 2015 by Ada

Aseară am lăsat fetele cu Bety (personaj nou și foarte important de ceva vreme) și am plecat la concert U2. Cu mașina până la autogară și de acolo cu un autobuz până în Toronto, într-o oră eram în fața Air Canada Center (ACC), noi și jumătate din populația orașului (și nu e mic deloc).

În fața ACC un peisaj foarte familiar. Băieți ce vindeau bilete la suprapreț și din loc în loc, cerșetori. Dar nu despre asta e vorba. Am ajuns în sală și am constatat că avem bilete… în spatele scenei. Cum, de ce, de ce să vinzi bilete în spatele scenei, n-am să înțeleg niciodată, Laur era la fel de mirat ca și mine. E drept că pe aici cumpăratul de bilete convenabile ca preț e o mare loterie, trebuie să te pregătești din timp să dai click, eventual să ai mai multe computere care să reîncarce pagina site-ului de bilete, că dispar cu viteza luminii. În spatele nostru, chiar în spatele nostru, la cucurigu, dar într-o lojă oficială era Shimon Peres.

Dacă ați fost la concerte U2 știți că spectacolul e spectacol. De data asta, au avut o scenă asemănătoare cu podiumurile de la paradele de modă. În mijlocul acestui podium era un ecran uriaș pe care au proiectat animații foarte faine, cu Bono plimbându-se prin spatele ecranului, ceea ce făcea să pară că e ÎN film și el. Foarte fain spectacol, cu lumini frumoase, dar sunetul, mamma mia… poate pentru că aveam bilete în spatele scenei, sunetul era foarte puternic. Sau poate am îmbătrânit eu și nu mai fac față… cine știe.

Mi-a plăcut totuși. Au cântat și piese noi, dar tot la cele vechi a reacționat sala. Atmosfera a fost foarte faină, deși parte din jocul de scenă al lui Bono mi-a lăsat impresia că, totuși, el e cam în etate pentru astfel de coregrafii. Vocea îi merge fantastic și oamenii îl iubesc. La mijlocul concertului a tras pe scenă o fătucă de 15 ani, care ținuse ridicată  o pancartă pe care scria U2+me+1 guitar=dream. Stephanie o chema pe fată. Și i s-a îndeplinit visul, a dansat cu Bono și apoi a și cântat cu Bono Angel of Harlem și All I want is you. I-am admirat sângele rece. Am admirat și generozitatea cu care Bono i-a oferit cele 11 minute de faimă iar reacția sălii a fost extraordinară. Eu în locul ei aș fi leșinat de emoție. Ea a cântat ca și cum ar fi repetat luni de zile înainte cele două piese. Nu e exclus să se fi întâmplat așa, dar, de dragul poveștii, hai să credem că n-a fost pusă la cale întâmplarea asta. Că a avut șansă, pur și simplu.

A fost tare frumos și mă bucur că există și pe net deja filmul cu Stephanie.

Cu o seară înainte (au fost două concerte la Toronto) Bono a cântat cu o trupă de cover U2. Frumos din partea lor.

Ajung și în Europa, în septembrie, aveți aici datele concertelor.

M-aș mai duce dar înțeleg că ăsta e ultimul lor turneu. Poate se răzgândesc.