Un licurici se legăna prin grădina mea

21 Jul 2017 by Ada

Și cum stăteam eu așa, întinsă pe leagăn, după ce o necăjisem foarte tare pe Lia, că am trimis-o la culcare, deși încă era relativ lumină afară, și pe Irina, că Lia a stat peste ora ei de somn și atunci ea de ce nu are voie să mai tragă un pic de limite, am prins o luminiță cu coada ochiului, peste gardul vecinilor.
Hait, arde, mi-am zis, că tare semăna cu o scânteie de foc de lemne. Dar ce să vedeți, scânteia asta nu stătea locului, ci zbura așa, încet, fără grabă, când printre frunzele din grădina cealaltă, când printre crengile tufei noastre și-apoi ușurel pe deasupra mea și tot înainte spre parcul de lângă școală.
Nu mi-a venit să cred. E drept că e aer curat în orașul ăsta și că de cele mai multe ori miroase ba a iarbă proaspăt tăiată, ba a flori, ba a foc de lemne, uneori mai miroase și a ierburi mai puțin ortodoxe, dar, în general e plăcut și poți să respiri în voie.
Dar vedeți, la mai puțin de 50 de metri de casa noastră e un fel de bulevard pe care se circulă cu viteze mari și se frânează zgomotos. Sigur, la 200 de metri de bulevard e un parc și la vreo 500 de metri e un crâng…
Da, mai trec pe aici iepuri, ratoni, opossumi, cântă tot felul de păsărele, ba chiar avem și albine și fluturi (și cred că la revenirea lor au contribuit și florile mele).
Dar un licurici! În grădina mea! Ce bucurie, ce încântare, ce magie… Ce minune să fie aerul suficient de curat, să poată trăi în același oraș cu mine și licuricii și toate celelalte vietăți pe care în București le vedeam doar în spații amenajate…
Aproape că mi-am ținut respirația. Și m-am rugat în gând să nu-l vadă și KJJ, să zboare suficient de sus cât să nu-l prindă, și-am vrut să-l strig pe Laur, dar m-am gândit că îl sperii… Mi-am cântat în gând “Lipici, Clipici și Sclipici, erau trei licurici, se cunoșteau de mici și erau buni amici…”
Cred că aseară a trecut pe la noi Clipici.

Punem în borcanul cu bucurii vizita unui licurici, în seara zilei de 19 iulie a anului 2017.