Una caldă, una rece

9 Sep 2012 by

– Hai, Irina, îmbracă-te, că plecăm.

– Unde mergem?

– Avem treabă.

Reușisem să fac bagajele fără să vadă altceva în afara genților.

– Dar unde mergem? Și eu ce treabă am?

– Tu mergi cu mine.

Laur îmi făcuse semn că găsise în garaj sacoșa buclucașă în care dormiseră jucăriile de plajă peste iarnă.

– Dar spune-mi unde și cât stăm.

– Mergem la Constanța. Știi unde e Constanța?

– Nu.

– Ai să vezi.

– Dar eu ce treabă am, eu de ce să merg, nu vreau să merg, vreau să mă uit la desene, mie chiar îmi plăcea desenul ăsta.

– Irina, crede-mă, n-ai să regreți, mergi cu noi. Uite, ajungem spre seară. O să fie întuneric afară, cam pe la ora 21 ajungem acolo, așa că te rog sa să nu mă întrebi de o sută de ori când ajungem.

– Constanța e la mare?

Ptiiiii…

– Nu, e la munte.

Tot drumul a întrebat unde e muntele. Nu când ajungem, ori cât e ceasul, doar unde e muntele. Și când am ajuns în Constanța, mai că nu i-au dat lacrimile când a văzut blocurile.

– Suntem tot în București! Am mers atâtea ore și tot în București suntem? Cum e posibil!?

– Da, fi-r-ar să fie, au greșit ăștia cu autostrada lor, am mers în cerc. Lasă, nu-i nimic, mergem acasă și dormi în pătuțul tău.

– Nu, maaaaamiiiii!

– Atunci mergem în Bulgaria.

– Nu vreau în Bulgaria. În Bulgaria nu se vorbește românește. Și eu nu știu decât românește.

– Glumesc, Irina, mai avem puțin și ajungem.

– Dar nu se vede nici un munte! Și România se termină la Vama Veche.

– Păi și ce, suntem la Vama Veche?

– Ei, dar eu știu strada asta! Parcă e ca la mare.

– Ți se pare, Irina. Suntem la munte.

Am ajuns. Ne-am cazat. Prea târziu s-o mai duc pe plajă, am lăsat șarada să continue. Suntem la munte și mâine dimineață mergem pe munte, imediat ce se luminează. Am dormit destul de prost, Lia a refuzat să doarmă în patul de bebe, așa că l-am folosit pe post de apărătoare, să nu cadă din patul mare și am stat lângă ea, cam pe o dungă. Spre dimineață, m-am mutat în patul cel mare și am prins cam o oră de somn adânc. Ne-am trezit și după un mic dejun improvizat, i-am spus să-și pună costumul de baie, că mergem la o piscină.

A recunoscut însă strada ce coboară spre mare, a știut exact unde să o ia la dreapta și când a văzut marea mi-a spus pe un ton egal:

– Mama, te anunț că ești la mare.

Cam atât despre scenariile mele cu surprize. A fost însă o zi superbă, într-un 2 mai aproape gol de turiști, pe o plajă cu suficienți oameni cât să nu ne fie urât, cu apă caldă și valuri mici, cu vânt exact cât trebuie și soare exact cât trebuie. Stăteam cu Lia în brațe la marginea apei, acolo unde se sparg valurile și mă uitam la Irina și la Laur, care se jucau mai încolo și mă gândeam că sunt fericită. Apoi m-am întrebat dacă o fi în regulă că mă mulțumesc cu atât de puțin, mi-e de-ajuns plaja asta nu tocmai curată și apa asta de mare plină de alge și pietre și scoici sfărâmate ca să mă inunde o fericire luminoasă și caldă. O fi bine?

E bine, fericirea mea e în felul ăsta mai mereu la îndemână și atât cât ține de mine pot să fac mici minuni, de genul acestui week-end prelungit la mare, la sfârșit de sezon, când nici unul dintre noi, cei mai mari decât Lia, nu mai speram să ne scăldăm în valuri.

Irina este fericită la mare. Lia încă nu prea pricepe ce i se întâmplă și marea o înspăimântă mai degrabă, dar pentru Irina și Laur și pentru mine, recunosc, 2 mai e o infuzie de stare de bine.

Pe autostradă ascultam copilele râzând în spate și am avut revelația acestui panaceu pentru părinți: hohotele de râs ale copiilor, bucuria din care țâșnesc, te fac să uiți greutățile și răutățile lumii.

Ieri Marea ne-a primit și ne-a îmbrățișat, bună și caldă. Azi parcă e mai rece afară și vântul e ceva mai puternic, prea puternic pentru zmeul nostru, prea iute pentru ciotul de umbrelă ce ne-a rămas de anul trecut. Jucăriile de mare încep să fie prea mici pentru Irina, încă prea mari pentru Lia. Dar după ce am dus-o de trei ori la plajă, începe să se obișnuiască și mititica și îi place nisipul, îi plac scoicile, le gustă cu voluptate. Principala mea activitate e să-i țin umbră și să n-o las să mestece mucuri de țigară. Mi se pare ironic faptul că pe plaja de la 2 mai, un loc preferat de familii cu copii, lipsit de vecinătatea cluburilor de noapte zgomotoase, tot trebuie să culegi din nisip mucurile de țigară, ca să nu le bage în gură copilul. Ai zice că, măcar în teorie, cei ce vin la plajă însoțiți de copii nu sparg semințe și nici nu lasă în urmă gunoaie. Dar plaja asta e așa cum o lăsăm și poate de-aia localnicii din 2 mai văd turiștii ca pe un rău necesar, o invazie căreia i se supun în fiecare vară pentru că au nevoie de banii noștri ca să treacă peste celelalte trei anotimpuri. Dar cred că în sinea lor ne detestă și, în adevăr, merităm resentimentele.

Vila în care locuim e plină de familii cu câte doi copii, are paturi de bebeluș și scaune de masă, o curte plină de jucării și o impresionantă poartă de inox, cu patru delfini și un soare metalic. Doamna gătește fantastic, m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, m-a pupat de parcă nu ne văzuserăm de săptămâna trecută. Irina a descoperit cu încântare curtea semănată cu jucării, multe din ele stricate, desperecheate, rupte… Dar are capacitatea fantastică de a se putea juca și așa, cu resturi, improvizează, repară, adună…

La Dinamo încă au hamsii și icre de pește și salată de vinete și un vin al casei care face peștele să alunece ușor. Dar curtea din spate nu mai e deschisă turiștilor, plasa de sărit nu mai e, oamenii sunt puțini, chiar și chioșcurile se deschid mai târziu. Micul bazar de pe plajă e inert, tarabele lui se mai deschid dimineața doar din inerție. Plutește în aer un soi de descompunere generală, greu de suportat dacă te gândești prea mult la ea. Cu toate astea, sunt fericită. Fericită s-o văd pe Lia gustând lumea la propriu (am mici strângeri de inimă, mă tot gândesc dacă e posibil să dea în vreo hepatită de la atâtea pietre și scoici și alge și apă de mare și lingurițe de plastic găsite pe jos), fericită să o văd pe Irina râzând din toată inima, fericită să-l văd pe Laur în apă, fericită că din frustrările copilăriei mele am învățat că la mare copiii vin să se joace în apă cât e ziua de lungă și nu insist ca Irina să stea pe plajă cu orele, ci o las în legea ei să se mureze după pofta inimii. Citesc o carte foarte interesantă. Playful parenting îi zice. Instinctiv am făcut multe din cele scrise în cartea asta și nu pot decât să mă bucur încă o dată. E important să ne jucăm toată viața, măcar câte puțin în fiecare zi.

Mai avem cam 24 de ore de petrecut lângă mare și, cu puțină bunăvoință din partea lui Dumnezeu, poate chiar vom mai prinde măcar o baie.

N-am ajuns la Micul Golf și nici la terasa din Vamă unde anul trecut jucam macao. Mai e timp. Poate după ce se trezește Lia se mai potolește și vântul.

 

 

 

Related Posts

Share This

5 Comments

  1. Cristina

    noi am plecat din 2 mai vineri de dimineata…mi-ar fi placut sa ne intalnim la malul marii.

  2. mama lui andrei

    fericiti voi … sa petreceti frumos….. noi am inceput scoala…

  3. Zu

    :-)) culmea coincidentei: citesc fix aceeasi carte.

css.php
Privacy Policy