Văduve de computer

30 Aug 2009 by

“Mami, tu ştii că tati are o prietenă în calculator?
– Serios? Şi ce face prietena asta ?
– Da, serios, îl ajută pe tati să împuşte oameni. Şi pentru că-i e mai uşor aşa, tati e fericit.

M-am gândit destul de mult înainte să scriu acest post şi de aceea, acum cuvintele curg uşor. În mintea mea am întors subiectul pe toate părţile şi oricât m-aş strădui să-l ignor, mă apasă prea tare. Mi s-a întâmplat mie, li se întâmplă prietenelor mele, se destramă relaţii şi rămân copii fără tată, în fiecare zi. Chiar în secunda asta în care tu citeşti acest blog (în fond, şi el o formă de adicţie la internet), jumătatea ta forează pe cine ştie ce planetă, sau îşi modifică profilul pe yahoo. Cu toate astea, cu excepţia câtorva discuţii sporadice, răsfirate pe câteva forumuri, n-am găsit decât un articol în limba română şi acela scris de prietenul meu, dr. G. Cred că ar trebui instituită o nouă categorie de văduvie. Aşa cum există văduve de război, ar trebui să existe şi văduve de computer. Pentru că, nestăpânit de raţiune şi mai ales de bun simţ, de grija faţă de sufletul şi inima celuilalt, internetul (sau pur şi simplu, computerul şi jocurile pe care le rulează) face ravagii.

Am ieşit astăzi cu Mălina, Măriuca şi Dan, în Grădina Icoanei. În maşină fetele discutau între ele.
– Ea e Mălina mea, spunea Măriuca.
– Şi ea e mama mea, a răspuns Irina.
– El e tata mea, a continuat Măriuca.
– Se zice tatăl meu, i-a retezat-o Irina.
– Unde e tatăl tău? a întrebat Măriuca.
Irina a tăcut, neştiind ce să răspundă. Şi ca să salvez situaţia, aşa cum fac de fiecare dată când un copil întreabă unde e tatăl Irinei, am spus:
– Tatăl Irinei e la mămica lui, nu-i aşa, Irina?
– Da, tatăl meu m-a părăsit, a spus Irina, sec.

M-a durut sufletul. Pentru tonul ei sec, pentru faptul că a înţeles ceea ce eu nu i-am spus niciodată în atât de multe cuvinte. Realitatea, surprinsă la 4 ani şi 7 luni de Irina, este cea corectă. Tatăl ei a părăsit-o. Pentru că mai presus de căsnicie, de o relaţie bazată pe umor, pe toleranţă excesivă şi pe principii despre lume aproximativ asemănătoare, au fost lumile fantastice în care tatăl Irinei trăia cam 14 ore din 24. Mai presus de Irina, copilul din carne şi oase, sânge din sângele lui, au fost personajele, cărora le putea alege sexul, culoarea pielii, tunsoarea, calităţile, cele în care investea noapte după noapte, crescându-le, educându-le, ridicându-le în level, pentru ca apoi să le şteargă fără milă, când nu evoluau aşa cum voia el, fără să le jelească, şi apoi să le reinventeze, cu o tenacitate pe care în viaţa în trei dimensiuni nu a avut-o niciodată. Desigur, aceste personaje erau numite Anda, Iriana şi variaţiuni ale numelor persoanelor pe care spunea că le iubeşte. Cu toate astea, când a avut de ales, nu ne-a ales pe noi.

La început, înainte să avem un copil, nu mă deranja faptul că îşi umple timpul liber cu computerul. Mi se părea un hobby ok, şi pentru mine computerul era cea mai grozavă jucărie, iar Internetul, cel mai grozav loc de joacă pentru adulţi. Am fost moderator de chat pe site-ului unui mare cotidian, am fost moderator de forum într-o comunitate cu mii de membri, am participat la proiecte de internet, şi eu petrec ore în şir la computer. Şi am crezut sincer că oamenii se pot controla, că dacă îi tratezi frumos şi le oferi tot ce au nevoie şi tot ce le place, va fi bine. Eu însămi i-am cumpărat de ziua lui jocuri pe care şi le dorea. Eu îi făceam cafeaua, eu i-o duceam la birou, eu îi goleam scrumiera, eu îi spuneam lasă, ia un taxi, să ajungi mai repede. Ani de zile, în orice taxi care intra pe strada noastră, ar fi putut fi el. Şi el venea într-un târziu, dar nu la mine, ci la locul lui de la computer. La lumile lui pe care eu nu le pricepeam, nu mi le doream, singura mea întrebare era: sunt şi femei în jocurile astea? Şi el spunea nu, nu sunt aşa de multe şi alea care sunt, probabil în realitate sunt bărbaţi.
Desigur, din când în când, un joc sau altul presupunea o taxă în dolari, dar niciodată banii daţi pe net nu au fost o problemă reală. Problema reală a fost disproporţia uriaşă între timpul pe care îl petrecea cu spatele la mine (şi apoi cu spatele la noi) şi cel în care se uita cu adevărat la ceea ce facem. De ce să ieşim împreună în parc? De ce să mergem la nunţi? De ce să facem împreună cumpărăturile, du-te tu şi le car eu de jos. De ce să mergem la munte, nu e momentul, nu ne permitem, de ce să nu mă mai joc? De ce să mă culc? De ce să merg la teatru?
De ce-urile astea n-au meritat niciodată un răspuns, după părerea mea.
Am sperat că naşterea copilului nostru – care a fost unul dorit, făcut în deplină cunoştinţă de cauză – îl va schimba, îi va răscoli acele sentimente care transformă taţii în cavaleri în armură, gata să apere castelul de orice vrăjmaş. Dar n-a fost aşa.
Poate ar fi trebuit să arunc computerul pe geam. Să formatez hard-disk-ul. Să-i şterg jocurile. Să îi torn apă rece în cap. Dar ştiam în sinea mea că orice aş face, e inutil. În schimb mă enervam. Plângeam. Îl rugam. Ameninţam. O dată la trei săptămâni, divorţam.
An după an, ceartă după ceartă, reproş după reproş, relaţia noastră s-a dus pe apa sâmbetei şi oricât aş fi tras eu cu dinţii de gândul că fetiţa mea merită un tată, într-o zi nu am mai putut.
L-am pierdut încet, cu fiecare minut pe care i l-am oferit la computer, cu fiecare lună în care am achitat facturile şi am făcut piaţa şi i-am călcat cămăşile şi i-am pregătit mâncarea preferată, fără să pretind altceva decât să mă ţină puţin în braţe, înainte de culcare.
Disperarea care te încearcă atunci când înţelegi că omul acela, în plină putere, nalt ca bradul şi frumos ca soarele (desigur, în ochii tăi, nu şi ai altora) e pierdut definitiv, e comparabilă cu cea a alpiniştilor care nu-şi pot ţine partenerul de degete deasupra prăpăstiilor. De câte ori şi-a făcut bagajele?
Nu mai ştiu. Mi-l amintesc pe Mitz sărindu-i în geantă, prea pisic ca să priceapă tragicul momentului, îmi amintesc cum mă aşezam în faţa uşii şi spuneam nu, ai vrut un copil, acum stai şi creşte-l.
De câte ori i-am făcut bagajele?
De trei ori.
De câte ori m-am dus şi l-am adus înapoi?
De trei ori.
De câte ori a promis că se schimbă, că şi-a învăţat lecţia, a înţeles ce a făcut?
O singură dată, cu lacrimi în ochi, în seara dinaintea divorţului nostru. Când era prea târziu. Trecuseră 5 ani de când îmi promisese că va fi bine. Aproape patru de la naşterea fetiţei. Trecuseră doi ani de când descoperisem Widows of World of Warcraft şi OLGANON. Citind experienţele altora, expuşi de mai multă vreme la această adicţie de jocuri pe computer şi de internet, aflasem că oricât ai spera şi orice ai face, până când persoana nu e dispusă să înţeleagă că dezechilibrul acesta între real şi fantezie nu este normal şi nici benefic, nimic nu se poate face.
Mi-a luat doi ani să accept acest gând. Că nu depinde de mine, nu există nimic în plus de făcut, pentru a-l atrage spre viaţa reală, cea în care dacă ai un copil bolnav, nu-l poţi vindeca rapid cu un combo de poţiuni magice, ci are nevoie de medicamente sau de un banal ceai de mentă, chestii care se cumpără de la farmacie, cu bani, după ce îţi închei toţi nasturii de la cămaşă şi treci strada, şi scoţi din buzunar portofelul. Refuzam să cred că bărbatul acela, care mi-a tăiat respiraţia la prima noastră întâlnire, se lăsa de bună voie dus în spirala dependenţei, reluând comportamente ciclice, în funcţie de problemele pe care le avea nu la muncă, nu cu vecinii, nu pe stradă, ci într-o lume pe care de la un punct încolo am refuzat să o mai privesc.
Recunosc cinstit că nu am putut. Orice efort aş fi făcut era degeaba. Nu pot să scriu nici despre furie, nici despre tristeţe, nici despre dezamăgire, nu există cuvinte să le cuprindă cu adevărat. Eram singură. Cu doi copii. Unul mic şi unul fumător. Unul disperat după atenţie, unul care nu-şi dorea decât să fie lăsat în pace.

“Nu beau, nu te bat, nu te înşel. Dau toţi banii în casă”, spunea. “Ce vrei mai mult?”
“O viaţă. O casă. Vacanţe. Amintiri. Prieteni. Tu ce vrei?”
“Nimic, nu vreau nimic.”
Nu visa nimic. Nu spera la nimic. Nu îl mai bucurau prea multe. Nu avea niciun plan. Desigur, avea probleme cu spatele. Şi cu stomacul. Şi cu dinţii. Tuşea. A fost în spital de câteva ori. Trăia doar ca să se joace. Nici nu mai conta ce se juca, atâta vreme cât se juca. Era ca şi mort, dar scotea fum. Fumul de la 2 pachete de ţigări pe zi.
Într-o zi, în loc să merg acasă, m-am oprit la mama lui şi i-am spus: “Sunt atât de tristă şi de nefericită, cum nu îţi poţi închipui.” Ieri, pe scaunul meu din bucătărie, mama lui mi-a amintit de ziua aia şi mi-a zis: “Acum e rândul meu să fiu şi tristă şi nefericită.”

De când i-am dat drumul la degete, tatăl Irinei locuieşte “la mămica lui” unde face tot ce făcea şi la noi acasă. Se joacă. Şi atât. După una din vizitele rare pe care i le face bunicii, unde e şi tata, Irina mi-a povestit că tati construieşte un sat. Şi că tati are o prietenă în calculator, care îl ajută să împuşte oameni şi asta îl face pe tati fericit. “Tu nu ai jocuri pe calculator? Că m-am jucat cu tati.”
Mi s-a făcut rău atunci.
“Ce simple sunt lucrurile pentru copii”, mi-a spus el, când i-am povestit ce mi-a zis Irina.
Ce scandal inutil şi teribil am făcut când am auzit acest răspuns. Nu atât pentru prietena din calculator cât pentru faptul că un bărbat de 37 de ani care şi-a pierdut familia pentru jocuri pe computer, îşi urcă fetiţa pe genunchi şi-i arată cum împuşcă oameni. Desigur, numai pe cei răi, m-a lămurit Irina.

Dacă vă aflaţi într-o astfel de căsătorie sau de relaţie, cu un dependent de jocuri pe computer şi credeţi că aveţi totul sub control, vă înşelaţi.
Când n-o să mai puteţi, citiţi site-ul Olganon. Pe mine m-a ajutat să pricep că dependenţa de jocurile pe computer e la acelaşi nivel cu cea de droguri şi nu se vindecă decât dacă dependentul doreşte.
Şi dacă aveţi nevoie de sprijin sau doar de un umăr pe care să plângeţi, eu sunt aici. Am ieşit din vâltoare şi începe să mi se zvânte şi părul. Daţi textul acesta mai departe cui credeţi că are nevoie de el. Daţi link-ul rezervat familiilor de la OLGANON şi pe cel de la gamerwidow acelora dintre prietenele voastre, pe care le-aţi auzit plângându-se de multele ore pierdute de soţ la computer. Citiţi-le şi voi, dacă simţiţi că aveţi nevoie. Şi Dumnezeu să ne ajute pe toţi.

Related Posts

Tags

Share This

31 Comments

  1. alina

    Am citit dintr-o rasuflare. Si mi s-a ridicat parul pe ceafa.

    Lunga vreme am crezut ca langa adicti trebuie sa faci munca de slujitor si salvator, sa-i scoti din marasm. De fapt am priceput, ca si tine, ca daca ei nu vor afara, degeaba.
    Poate ca e mult spus ca sunt si eu o vaduva de computer/internet. Ca am fost.
    Cred ca fundamental este egoismul sec cu care ei se inchid in lumea lor, oricare ar fi aceea, felul in care se raporteaza la ei insisi, lipsa de responsabilitate fata de cei pe care-i iubesc.
    Si aici ma intorc la ce povesteai tu mai demult, cu barbatii generatiei nascute in comunism dar maturizate in tranzitie nouazecista. Care nu stiu decat de ei si doar de ei.
    Pacat. Asa se ingroapa relatii, familii si o intreaga societate, ca intr-un joc de domino.

    Nu stiu unde e cauza. Dar am incetat sa mai sper ca adictiile se vindeca altfel decat de catre vointa adictului. 🙁

    Nici nu stiu ce sa-ti mai spun altceva.
    Ca te imbratisez strans, pe tine si Irina, iata!

  2. GERMINA

    WO, asa se prescurteaza Word of Worcraft. Urasc jocul asta din toata inima, cu aceeasi intensitate cu care il iubeste el. Intru in clubul Vaduvelor Virtuale, desi suntem intr-o perioada cand numarul orelor pe care le petrece in lumea WO e mai rezonabila (drept dovada ca acum am si eu acces pe calculator acasa), dar nu trece nici o zi in care sa nu intre in joc. Ma opresc aici… pentru ca vreau sa-i trimit articolul.
    Multumesc Ada, inca o data.
    Ti-am mai spus, postarile tale mai vechi le citesc inca si ma intrebam uneori ce-a putut fi atat de grav incat sa arunce in aer lumea voastra. Acum am inteles.

  3. ileana

    Ada, e greu, sunt convinsa. Dar mai bine asa. Parerea mea. Mai multe nu stiu sa spun… Va pupam cu drag pe Irina si pe tine.

  4. Ceska777

    Acum inteleg….chiar prea bine. Si eu ma intrebam ce v-a despartit. Nu ii pot intelege pe ei…. Pacat ca e in romana post-ul ca as fi dat forward d-lui tati de gaza, ca si Germina. Acuma e bine…. pot spune ca sunt mai mult eu la computer decat el. Si de asta ma intreb daca blogul, forumul si yahoo messenger sunt mai bune decat WOW si alte jocuri…. Sunt? Spuneti voi ca da!
    Oricum toate astea nu m-au facut sa neglijez copilul, sotul, casa. Ada, Irina o imbratisare virtuala.

  5. Ada Demirgian

    Eu nu sunt o victima. Noi suntem bine. Irina va fi bine. Va multumesc pentru imbratisari. Va doresc sa nu lasati timpul sa va stoarca de viata.

  6. GERMINA

    Ce multe suntem… nu ma asteptam. Nici noi nu suntem victime, luptam cu asta. Acum am iesit un pic la lumina.

  7. Zu

    Ma bucur ca ai deschis subiectul, asa am aflat si eu lucruri despre care nici nu banuiam ca exista (sau ca pot ajunge asa de departe). Sunt extrem de surprinsa de anvergura fenomenului.

  8. Ra

    Frumos blog, si tare trist adevar.

    Iti multumesc ca ne-ai povestit nu doar despre sfirsitul povestii, ci si despre puntea 'dintre', unde exista speranta (ca de poveste) ca poti schimba lucrurile, sau macar ca nu pui umarul sa le impingi spre mai rau, spre prapastie.

    Ma rog, de multi ani, nu doar pentru mine ci si pentru mamele de copii mici, pentru putere si intelepciune si sa-si creasca copii bine. Acum stiu si de ce limba mea spunea 'pentru mame' si nu 'pentru parinti'. Multe ginduri bune!

  9. mariamirabela

    Off, cutremurator, Ada! Cred ca ti-a trebuit mult, mult curaj ca sa povestesti public despre sfarsitul relatiei!

    Intr-adevar, nici eu nu credeam ca fenomenul are o asemenea amploare. II voi da linkul prietenei mele al carei sot isi petrece viata jucand WOW.

  10. LOST

    Aproape toti, barbati, femei cu computere la servici si acasa, cu o anumita doza de curiozitate – sanatoasa sau nu – ne-am aruncat sa vedem cum e, ce e.

    Ma pierd in detalii inutile.
    Eu ma intreb cum de ai putut rabda atat de mult… Pentru ca imi amintesc reactiile mele violente (mai ca n-am dat in el…).
    Si a incetat dupa o scurta perioada.

    L-ai rasfatat muuult prea mult pe copilul fumator. Cand el trebuia sa faca asta. Habar n-are ce-a pierdut…

    Si deja vorbesc prostii.

  11. LOST

    Nu, nu cred c-am spus prostii. Chiar habar nu are ce-a pierdut, ca eu nu cred ca te-ai deschis in fata lui asa cum o faci aici de exemplu.
    Asa cred eu.
    Sau poate abia acum incep sa vorbesc prostii.

    Pe fetita mea o chema Ada si are 4 ani si 4 luni. Si-mi place sa citesc despre ce face Irina. Asa vad cu ce ma pot confrunta peste 2-3 luni.
    Si imi place sa citesc despre ce scrii tu, citesc demult… Oare de ce am "comentat" doar azi?
    Poate pentru ca e prima data cand nu sunt de acord cu tine.

  12. Aniela

    Comentez si eu tot pentru prima data desi o citesc pe Ada de ceva vreme…
    Noi nu traim in Ro dar de vreun an asa tot aud de barbati din Ro din generatia noastra care isi inseala femeile cu alte femei, familii din generatia noastra destramate din diverse motive…Intrebarea nu mai e cand te casatoresti, ca acum 10 ani, intrebarea e, cand divortezi…
    Acum aud de acest curent care i-a innebunit efectiv pe toti…joaca pana la epuizare, pana devin niste legume care cu greu se mai intorc la viata, pana se destrama orice e frumos, bun si pur…relatia lor…cu nevasta, cu copiii.
    e trist, tare trist.
    Eu nu sunt o vaduva de calculator. Sotul meu juca in facultate cateva ore din cand in cand, de cand s-a nascut copilul nu o mai face deloc.
    E trist ce aflu despre ai vostri, dar e minunat ca exista oameni ca Ada care scriu deschis despre asta. Poate porniti o campanie, fetelor…care cred ca deja s-a pornit numai ca nu scrie pe ea.

    Numai bine va doresc!

  13. Maria Coman

    of, urata poveste, ce sa zic….nici eu nu credeam ca poate fi asa rau

  14. Ada Demirgian

    Ra, bine ai venit.
    Mariamirabela: e greu sa povestesti in public, de-aia nici nu povestesc prea multi ce se intampla. Exista si varianta in oglinda, in care ele joaca si apoi pleaca. Exista si cazuri fericite in care joaca amandoi si tot amandoi se retrag din jocuri. E un comment pe ziarul copiilor care spune o astfel de poveste. Dar ar trebui sa se vorbeasca, pentru ca dependenta de computer nu e o chestie cu care te nasti, nu e o boala genetica, e un mod de viata pe care il alegi, asa cum alegi si drogurile. Nu stiu daca solitair-ul poate fi considerat Methadona pentru gameri. Stiu ca gaming-ul face victime colaterale. Irina e una dintre ele.
    Lost, n-am inteles cu ce nu suntem de acord:)
    Aniela, campanie… nu stiu daca am energie pentru o campanie si de una singura clar nu pot.
    Maria, se poate si MULT mai rau. Mereu:)

  15. Andreea Badran

    Of Ada, desi stiam povestea, tot m-am cutremurat citind-o! E teribil iar tu esti o curajoasa si pentru ca ai reusit sa-i pui capat dar si pentru ca ai avut taria s-o faci publica! Te imbratisam si noi cu drag

  16. Petraluca

    Toata admiratia pentru felul in care ai ales sa-ti pastrezi lumina.

  17. LOST

    Nu am eu maiestria ta in ale cuvintelor, m-am si pierdut in detalii…

    Oricum, mi-ai raspuns si-ti multumesc. Iti raspund si eu: cu faptul ca doar el ar fi de vina. Eu nu cred. Cu faptul ca n-ai ripostat de la inceput, ca l-ai lasat sa creada ca e o.k., ca te-ai mintit pe tine ca e in regula.

    Si imi cer scuze, nu stiu ce ma bag eu…

  18. Ruxi

    Ft bun post Ada! Eu nu sunt o vaduva de pc…desi si MyX avea o adictie la WOW, l-a tinut vreun an intreg, dar in schimb sunt vaduva de gasca;) De asta ce mai ziceti fetelor?Lol….really…numai alienati pe lumea asta 😀
    Bravo Ada!
    p.s. daca va intrebati cum a scapat pana la urma de adictia la wow, va spun ca raspunsul este gasca …deci alta adictie;)There is no other way out 😀 Succes

  19. salmi

    Ada, am inteles si eu acum motivul despartirii voastre. Trebuie sa recunosc ca nu stiam de asa adictie…le stiam pe toate viciile posibile dar asta a trecut pe langa mine, nu am auzit de la nimeni ed asa ceva si m-am cutremurat citind. Mai ales ca ai un dar al scrisului si ma simteam acolo langa voi, prezenta si eu, am simtit tot ce ai simtit si tu cand ai trecut pe "hartie" povestea…multumesc de postare, e mai mult decat o lectie de viata.
    Pupici1

  20. Ceska777

    Pt Ruxi:
    Chiar asa: there is no other way out? Atunci eu ar trebui sa fiu/fi fost fericita ca daca nu era pe comp la jocuri, nu iesea nici la o bere sau un meci cu prietenii? Asa ajung femeile sa creada ca daca nu sunt batute si abuzate iar banii vin totusi in casa, e bine?!

  21. Ceska777

    La ce visez eu?! Ca jumatatea (poate chiar aia mai buna) desi are un serviciu poate solicitant vine cu placere si drag acasa, abia asteapta sa afle cum a evoluat copilul in cele 9 ore cat a lipsit, ce am mai facut eu. Ce avem de facut in casa, daca sa ma ajute cu cina sau mai bine sa se joace cu copilul, daca mergem sa vedem de mobila pe hol maine sau sambata si "uite e targ in orasul vecin mergem duminica"?! Mie asta mi se pare normal. Si sa faci planuri sa arati ca te preocupa destinul comun a doi adulti si unul sau mai multi copii. Visez?!
    Noi se pare ca suntem pe drumul cel bun…sper sa nu ma insel.

  22. Aniela

    Ada, pai vad ca deja nu mai esti singura. O gramada de femei sunt in situatia ta. Numai unite sa fiti, sa va faceti auzite…
    In cate esti bagata, ce mai conteaza o campanie in plus 🙂
    Respect,
    Aniela

  23. Ruxi

    Pt Ceska777 : hey..nu stiu daca ai inteles bine ce am vrut sa spun, cu there is no other way out. Ideea e ca alienatii si viciosii asa raman forever.Daca e in stare sa dezvolte o adictie la games, e in stare sa dezvolte o adictie la orice altceva.Sunt deviatii de comportament.Nu ii doresc nimanui sa isi complice viata cu un asemenea om.In alta ordine de idei..ce iti doresti tu ..asa e si visul meu.Ramane de vazut daca putem sa ni-l implinim;)

  24. Ceska777

    Ruxi: noi mesterim la visul ala al meu.:-) Aici un cui, dincolo o pleasca de mortar, mai un surub, o propta. Sa vedem cat tine…..

  25. anca

    Draga Ada si Irina,

    va imbratisez si Dumnezeu sa vegheze intotdeauna asupra voastra.
    Doresc sa va inseninez cu o veste buna. Dupa ce eu si tati am avut o cumpana mare in primele luni ale anului, nu legata de motivele mentionate de tine, dar totusi mare, vreau sa stii ca acum suntem bine sanatosi si impreuna. Avem o casa noua si minunata la Mogosoaia, unde va invit sa ne cunoastem.
    Iti multumesc ca mi-ai fost alaturi cu gandurile si scrierile tale in aceasta perioada. Voi continua sa te citesc.

    Numai bine,
    Anca

  26. Ada Demirgian

    Anca, multumesc pentru invitatie. Ma bucur ca ti-am fost alaturi, chiar daca habar nu aveam:) Si ma bucur ca ati trecut puntea, bravo.
    Lost, d-aia exista comments, sa te bagi, sa vorbim, acesta nu e un jurnal intim uitat din greseala la fantana de la universitate:)
    Petraluca, multumesc ca n-ai uitat:)
    Salmi, nu e o lectie de viata, e un indemn pentru cele aflate in circumstante asemanatoare sa fie PROACTIVE nu reactive.
    Intentia mea nu a fost sa-mi spal rufele in public sau sa-mi defaimez fostul sot, postul asta nu e despre mine si despre el, e despre dependenta. As vrea sa inteleaga asta toata lumea care ma felicita pentru "curajul de a povesti in public".
    Exemplul meu exista acolo nu pentru a fi compatimita sau pentru a face bani din mizerii, asa cum mi s-a spus in particular, nu vand intimitatea noastra. Spun ca am fost la fundul prapastiei si ca m-am ridicat. Si ca din toata povestea cel mai tare a avut de suferit si are in continuare fetita. Asta e tot.

  27. Sebastian

    Eu am fost timp de mai bine de 3 ani personajul negativ al poveștii tale. Mă jucam WoW minim 4 ore pe zi.
    Însă doar cu ajutorul și înțelegerea soției am reușit să scap trezindu-mă în zilele noastre că dau sfaturi prietenilor care încă se joacă despre viața care trece pe lângă ei.
    Am fost și fumător înrăit timp de 12 ani. De 5 ani și jumătate nu mai fumez. Tot soția mea Cătălina a reușit să mă facă să renunț și la țigări.
    Nu a fost ușor în niciunul dintre cazuri, însă trebuie să recunosc că mi-am și dorit să mă las, realizând ce rău îmi faceam atât mie cât și oamenilor din jurul meu.
    Am ales viața.
    Îmi pare rău că soțul tău a ales altceva, pierderea este a lui.

  28. Ada Demirgian

    Sebastian, ma bucur tare de comentariul tau. Ma bucur pentru alegerea ta. Si poate ne spui cum a facut Catalina. Catalina are tot respectul meu, eu nu am putut ce a putut ea.

  29. adriana m

    Am o foarte buna prietena care,ciclic,se razboieste cu asta.Cu adictia.
    Am un sot care vine rupt de la munca sera si care da drumul la comp si se joaca …cum ii spune? In fine,nu conteaza.Apoi bintuie netul.Citeodata cu scop citeodata aiurea.Trebuia sa spun ca aveam un sot care facea asta.Pentru ca intr-o zi femeia intelegatoare,calma si toleranta s-a schimbat intr-o ….aproape fiara.Am fost nevasta tipica:cu’ti-am spus eu’,cu ‘acum vreau si nu ma intereseaza’ si altele.Nu le pot spune.Am pus conditii.Clar si raspicat si m-am luptat cu oboseala si nervii si dependenta lui.Norocul meu a fost,fiind casatoriti de 20 de ani,ca stie exact cine sint si mai stie si cum le dau eu naibii toate.Ca iau o hotarire si merg cu ea pina in capat.Norocul meu a fost ca inca sint foarte importanta pentru el si ma iubeste.Norocul ,oarecum,al nostru ca nu avem copii pentru ca n-as fi putut sa ma manifest deplin si plenar cu ei de fata si cine stie ce ar fi iesit.
    Ada imi pare rau.Pentru iubirea voastra,pentru Irina voastra,pentru chinul si suferinta voastra.Imi pare bine ca ai gasit puterea sa iesi la lumina si sa povestesti.Iti doresc o viata cit mai frumoasa si cit mai linistita.

    • Ei, Adriana, se poate si mult mai rau… Acum doua nopti am chemat politia, pe vecina de deasupra o batea sotul. Macar eu n-am trait asa ceva, multumesc lui Dumnezeu. N-am scris sa ma bat cu pumnii in piept ca ia uite ce buna-s eu si ce ticalos fu dansul. Nici macar nu mai sunt suparata pe el, imi e doar mila de sufletul mamei lui. Atat.

      • adriana m

        Ada nici macar nu ma gindeam la asta cind am scris.Ca tu ai scris pt ca tu esti cea buna si el cel rau.Nici macar nu mi-a trecut prin cap.Ci pur si simplu scriam o chestie prin care am trecut si stiu cum e.Am invatat un lucru in viata asta:sa nu judec niciodata pe nimeni.Singura persoana pe care o judec si am dreptul s-o fac sint eu.Si mai stiu ca eu am avut noroc.Ca putea foarte bine sa ma trimita undeva si sa continue.Sau sa ma puna pe ignore.Si atunci chiar nu as fi stiut ce sa fac.
        Oricum e grea boala!

css.php Privacy Policy