Home » In joaca » Văduve de computer

Văduve de computer

30 Aug 2009 by Ada

“Mami, tu ştii că tati are o prietenă în calculator?
– Serios? Şi ce face prietena asta ?
– Da, serios, îl ajută pe tati să împuşte oameni. Şi pentru că-i e mai uşor aşa, tati e fericit.

M-am gândit destul de mult înainte să scriu acest post şi de aceea, acum cuvintele curg uşor. În mintea mea am întors subiectul pe toate părţile şi oricât m-aş strădui să-l ignor, mă apasă prea tare. Mi s-a întâmplat mie, li se întâmplă prietenelor mele, se destramă relaţii şi rămân copii fără tată, în fiecare zi. Chiar în secunda asta în care tu citeşti acest blog (în fond, şi el o formă de adicţie la internet), jumătatea ta forează pe cine ştie ce planetă, sau îşi modifică profilul pe yahoo. Cu toate astea, cu excepţia câtorva discuţii sporadice, răsfirate pe câteva forumuri, n-am găsit decât un articol în limba română şi acela scris de prietenul meu, dr. G. Cred că ar trebui instituită o nouă categorie de văduvie. Aşa cum există văduve de război, ar trebui să existe şi văduve de computer. Pentru că, nestăpânit de raţiune şi mai ales de bun simţ, de grija faţă de sufletul şi inima celuilalt, internetul (sau pur şi simplu, computerul şi jocurile pe care le rulează) face ravagii.

Am ieşit astăzi cu Mălina, Măriuca şi Dan, în Grădina Icoanei. În maşină fetele discutau între ele.
– Ea e Mălina mea, spunea Măriuca.
– Şi ea e mama mea, a răspuns Irina.
– El e tata mea, a continuat Măriuca.
– Se zice tatăl meu, i-a retezat-o Irina.
– Unde e tatăl tău? a întrebat Măriuca.
Irina a tăcut, neştiind ce să răspundă. Şi ca să salvez situaţia, aşa cum fac de fiecare dată când un copil întreabă unde e tatăl Irinei, am spus:
– Tatăl Irinei e la mămica lui, nu-i aşa, Irina?
– Da, tatăl meu m-a părăsit, a spus Irina, sec.

M-a durut sufletul. Pentru tonul ei sec, pentru faptul că a înţeles ceea ce eu nu i-am spus niciodată în atât de multe cuvinte. Realitatea, surprinsă la 4 ani şi 7 luni de Irina, este cea corectă. Tatăl ei a părăsit-o. Pentru că mai presus de căsnicie, de o relaţie bazată pe umor, pe toleranţă excesivă şi pe principii despre lume aproximativ asemănătoare, au fost lumile fantastice în care tatăl Irinei trăia cam 14 ore din 24. Mai presus de Irina, copilul din carne şi oase, sânge din sângele lui, au fost personajele, cărora le putea alege sexul, culoarea pielii, tunsoarea, calităţile, cele în care investea noapte după noapte, crescându-le, educându-le, ridicându-le în level, pentru ca apoi să le şteargă fără milă, când nu evoluau aşa cum voia el, fără să le jelească, şi apoi să le reinventeze, cu o tenacitate pe care în viaţa în trei dimensiuni nu a avut-o niciodată. Desigur, aceste personaje erau numite Anda, Iriana şi variaţiuni ale numelor persoanelor pe care spunea că le iubeşte. Cu toate astea, când a avut de ales, nu ne-a ales pe noi.

La început, înainte să avem un copil, nu mă deranja faptul că îşi umple timpul liber cu computerul. Mi se părea un hobby ok, şi pentru mine computerul era cea mai grozavă jucărie, iar Internetul, cel mai grozav loc de joacă pentru adulţi. Am fost moderator de chat pe site-ului unui mare cotidian, am fost moderator de forum într-o comunitate cu mii de membri, am participat la proiecte de internet, şi eu petrec ore în şir la computer. Şi am crezut sincer că oamenii se pot controla, că dacă îi tratezi frumos şi le oferi tot ce au nevoie şi tot ce le place, va fi bine. Eu însămi i-am cumpărat de ziua lui jocuri pe care şi le dorea. Eu îi făceam cafeaua, eu i-o duceam la birou, eu îi goleam scrumiera, eu îi spuneam lasă, ia un taxi, să ajungi mai repede. Ani de zile, în orice taxi care intra pe strada noastră, ar fi putut fi el. Şi el venea într-un târziu, dar nu la mine, ci la locul lui de la computer. La lumile lui pe care eu nu le pricepeam, nu mi le doream, singura mea întrebare era: sunt şi femei în jocurile astea? Şi el spunea nu, nu sunt aşa de multe şi alea care sunt, probabil în realitate sunt bărbaţi.
Desigur, din când în când, un joc sau altul presupunea o taxă în dolari, dar niciodată banii daţi pe net nu au fost o problemă reală. Problema reală a fost disproporţia uriaşă între timpul pe care îl petrecea cu spatele la mine (şi apoi cu spatele la noi) şi cel în care se uita cu adevărat la ceea ce facem. De ce să ieşim împreună în parc? De ce să mergem la nunţi? De ce să facem împreună cumpărăturile, du-te tu şi le car eu de jos. De ce să mergem la munte, nu e momentul, nu ne permitem, de ce să nu mă mai joc? De ce să mă culc? De ce să merg la teatru?
De ce-urile astea n-au meritat niciodată un răspuns, după părerea mea.
Am sperat că naşterea copilului nostru – care a fost unul dorit, făcut în deplină cunoştinţă de cauză – îl va schimba, îi va răscoli acele sentimente care transformă taţii în cavaleri în armură, gata să apere castelul de orice vrăjmaş. Dar n-a fost aşa.
Poate ar fi trebuit să arunc computerul pe geam. Să formatez hard-disk-ul. Să-i şterg jocurile. Să îi torn apă rece în cap. Dar ştiam în sinea mea că orice aş face, e inutil. În schimb mă enervam. Plângeam. Îl rugam. Ameninţam. O dată la trei săptămâni, divorţam.
An după an, ceartă după ceartă, reproş după reproş, relaţia noastră s-a dus pe apa sâmbetei şi oricât aş fi tras eu cu dinţii de gândul că fetiţa mea merită un tată, într-o zi nu am mai putut.
L-am pierdut încet, cu fiecare minut pe care i l-am oferit la computer, cu fiecare lună în care am achitat facturile şi am făcut piaţa şi i-am călcat cămăşile şi i-am pregătit mâncarea preferată, fără să pretind altceva decât să mă ţină puţin în braţe, înainte de culcare.
Disperarea care te încearcă atunci când înţelegi că omul acela, în plină putere, nalt ca bradul şi frumos ca soarele (desigur, în ochii tăi, nu şi ai altora) e pierdut definitiv, e comparabilă cu cea a alpiniştilor care nu-şi pot ţine partenerul de degete deasupra prăpăstiilor. De câte ori şi-a făcut bagajele?
Nu mai ştiu. Mi-l amintesc pe Mitz sărindu-i în geantă, prea pisic ca să priceapă tragicul momentului, îmi amintesc cum mă aşezam în faţa uşii şi spuneam nu, ai vrut un copil, acum stai şi creşte-l.
De câte ori i-am făcut bagajele?
De trei ori.
De câte ori m-am dus şi l-am adus înapoi?
De trei ori.
De câte ori a promis că se schimbă, că şi-a învăţat lecţia, a înţeles ce a făcut?
O singură dată, cu lacrimi în ochi, în seara dinaintea divorţului nostru. Când era prea târziu. Trecuseră 5 ani de când îmi promisese că va fi bine. Aproape patru de la naşterea fetiţei. Trecuseră doi ani de când descoperisem Widows of World of Warcraft şi OLGANON. Citind experienţele altora, expuşi de mai multă vreme la această adicţie de jocuri pe computer şi de internet, aflasem că oricât ai spera şi orice ai face, până când persoana nu e dispusă să înţeleagă că dezechilibrul acesta între real şi fantezie nu este normal şi nici benefic, nimic nu se poate face.
Mi-a luat doi ani să accept acest gând. Că nu depinde de mine, nu există nimic în plus de făcut, pentru a-l atrage spre viaţa reală, cea în care dacă ai un copil bolnav, nu-l poţi vindeca rapid cu un combo de poţiuni magice, ci are nevoie de medicamente sau de un banal ceai de mentă, chestii care se cumpără de la farmacie, cu bani, după ce îţi închei toţi nasturii de la cămaşă şi treci strada, şi scoţi din buzunar portofelul. Refuzam să cred că bărbatul acela, care mi-a tăiat respiraţia la prima noastră întâlnire, se lăsa de bună voie dus în spirala dependenţei, reluând comportamente ciclice, în funcţie de problemele pe care le avea nu la muncă, nu cu vecinii, nu pe stradă, ci într-o lume pe care de la un punct încolo am refuzat să o mai privesc.
Recunosc cinstit că nu am putut. Orice efort aş fi făcut era degeaba. Nu pot să scriu nici despre furie, nici despre tristeţe, nici despre dezamăgire, nu există cuvinte să le cuprindă cu adevărat. Eram singură. Cu doi copii. Unul mic şi unul fumător. Unul disperat după atenţie, unul care nu-şi dorea decât să fie lăsat în pace.

“Nu beau, nu te bat, nu te înşel. Dau toţi banii în casă”, spunea. “Ce vrei mai mult?”
“O viaţă. O casă. Vacanţe. Amintiri. Prieteni. Tu ce vrei?”
“Nimic, nu vreau nimic.”
Nu visa nimic. Nu spera la nimic. Nu îl mai bucurau prea multe. Nu avea niciun plan. Desigur, avea probleme cu spatele. Şi cu stomacul. Şi cu dinţii. Tuşea. A fost în spital de câteva ori. Trăia doar ca să se joace. Nici nu mai conta ce se juca, atâta vreme cât se juca. Era ca şi mort, dar scotea fum. Fumul de la 2 pachete de ţigări pe zi.
Într-o zi, în loc să merg acasă, m-am oprit la mama lui şi i-am spus: “Sunt atât de tristă şi de nefericită, cum nu îţi poţi închipui.” Ieri, pe scaunul meu din bucătărie, mama lui mi-a amintit de ziua aia şi mi-a zis: “Acum e rândul meu să fiu şi tristă şi nefericită.”

De când i-am dat drumul la degete, tatăl Irinei locuieşte “la mămica lui” unde face tot ce făcea şi la noi acasă. Se joacă. Şi atât. După una din vizitele rare pe care i le face bunicii, unde e şi tata, Irina mi-a povestit că tati construieşte un sat. Şi că tati are o prietenă în calculator, care îl ajută să împuşte oameni şi asta îl face pe tati fericit. “Tu nu ai jocuri pe calculator? Că m-am jucat cu tati.”
Mi s-a făcut rău atunci.
“Ce simple sunt lucrurile pentru copii”, mi-a spus el, când i-am povestit ce mi-a zis Irina.
Ce scandal inutil şi teribil am făcut când am auzit acest răspuns. Nu atât pentru prietena din calculator cât pentru faptul că un bărbat de 37 de ani care şi-a pierdut familia pentru jocuri pe computer, îşi urcă fetiţa pe genunchi şi-i arată cum împuşcă oameni. Desigur, numai pe cei răi, m-a lămurit Irina.

Dacă vă aflaţi într-o astfel de căsătorie sau de relaţie, cu un dependent de jocuri pe computer şi credeţi că aveţi totul sub control, vă înşelaţi.
Când n-o să mai puteţi, citiţi site-ul Olganon. Pe mine m-a ajutat să pricep că dependenţa de jocurile pe computer e la acelaşi nivel cu cea de droguri şi nu se vindecă decât dacă dependentul doreşte.
Şi dacă aveţi nevoie de sprijin sau doar de un umăr pe care să plângeţi, eu sunt aici. Am ieşit din vâltoare şi începe să mi se zvânte şi părul. Daţi textul acesta mai departe cui credeţi că are nevoie de el. Daţi link-ul rezervat familiilor de la OLGANON şi pe cel de la gamerwidow acelora dintre prietenele voastre, pe care le-aţi auzit plângându-se de multele ore pierdute de soţ la computer. Citiţi-le şi voi, dacă simţiţi că aveţi nevoie. Şi Dumnezeu să ne ajute pe toţi.

Văduve de computer

Related Posts

Tags

Share This

31 Comments

REDUCERE 30% pana pe 18 mai cu codul UNICORN

Comanda cartile

Interne

Copyright

Statistici