Vaporos vaporaş

25 Feb 2008 by

– Irina, mami pleacă în seara asta, ai să rămâi cu tati şi vineri mergi la buni.
– De ce pleci?
– Pentru că trebuie. Dar mă întorc, uite, hai să-ţi arăt în calendar.
– Unde e ziua mea?
– Aici, pe 18 ianuarie e ziua ta. Dar ziua de azi e aici, în februarie. Mami pleacă azi şi se întoarce duminică. Ai înţeles?
– Da. Da’ de ce pleci?
– M-a trimis şeful. Dar vin repede şi-ţi aduc un cadou frumos.
– Pot să cololez ziua mea?
– Da, poţi. O să colorăm ziua ta, ziua de azi şi ziua în care se întoarce mami, da?
– Da. Pot să cololez cu caliocile tale?
– Da. Stai să ţi le aduc.

Mă uit la ea cum colorează toate cerculeţele din calendar. Are darul acesta de a da peste cap toate planurile pe care îmi ia ore în şir să le ticluiesc. Mă complic aiurea, îmi fac o mie de probleme, dacă o să plângă după mine, dacă o să se simtă abandonată pentru că n-am să mai fiu cu ea în microbuz, dacă o să sufere că nu e mami, dacă V n-o să aibă răbdare cu ea, dacă, ferească Dumnezeu, se întâmplă ceva pe drum cu microbuzul ăla, cum să fac să-i explic că doar trei zile lipsesc…
Irina colorează liniştită pe calendar. Ea nu ştie că nici bagajul nu mi l-am făcut, nu ştie că plec cu inima cât un purice, o interesează doar să umple cu culori spaţiile albe.
– N-am depăşit decât un pic. E bine, mami?
– E bine, Irina. Să-l asculţi pe tati, da?
– Da.
– Şi să te porţi frumos cu Mitzul, da?
– Da.
– Şi să ai grijă de tati, da?
– De ce?
– Pentru că eu nu sunt acasă şi când eu nu sunt acasă trebuie să aveţi grijă unul de celălalt.
– Cum să am glijă, mami?

Chiar aşa…
– Să-l asculţi şi să-l mângâi şi să-l pupi şi să-i spui să nu plângă, că eu vin repede. Da?
– Da.

Plec la vreo două ore după ce ea deja a adormit. Nu mai intru să o pup, să n-o deranjez. Mă urc în tren. Mă îndrept spre Iaşi, unde timp de trei zile am să încep să vorbesc pe la ora 9 şi am să termin de vorbit pe la ora 18… În tren nu reuşesc să dorm, mă tot trezesc, am emoţii, dacă n-o să fie bine, ce-ar trebui să mai pregătesc, cum să fac să fie totul perfect… Ajungem la hotel. Aici voi locui trei zile. Camera e la etajul 4, sala de conferinţe la etajul 2, restaurantul la parter şi cam acesta va fi Iaşiul meu, poate cu puţin noroc am să ajung la Trei Ierarhi, într-o seară. Mai am două ore şi jumătate la dispoziţie dar iar nu pot să dorm.
E şapte. Nu îndrăznesc să sun acasă. Mi-o imaginez mofturoasă, plângând că nu vrea la grădi, că nu vrea bluza mov, că nu vrea biscuiţi cu lapte. O sun pe Gabi. La sapte şi douăzeci Irina dormea. Îl mai sună ea pe copilaşul ei o dată. Copilaşul ei e nervos, dar copilaşul meu a fost hrănit, e îmbrăcat şi se uită la desene. La opt fără cinci, şoferul microbuzului grădiniţei mă sună tot pe mine. Mă bucur, am acum pretextul perfect să sun acasă.
Irina nu vrea să vorbească la telefon cu mine. Nici n-ar avea timp. Trebuie să se grăbească. O aud ciripind, de foarte departe. E bine că nu plânge. Îmi încep şi eu ziua. Abia seara mai reuşesc să sun acasă, poate cu douăzeci de minute înainte să vină ea de la grădi. Când în sfârşit reuşesc să o prind la telefon sunt pe stradă. I-am cumpărat deja cadoul promis. Nu prea reuşesc să aud ce îmi spune şi mor de ciudă când îmi dau seama că de cinci ori m-a întrebat acelaşi lucru: “Când vii acasă, mami?”
Desigur, V. o să-i explice.
De joi până sîmbătă seara, Irina a refuzat să-mi mai vorbească. Nici un argument n-a fost bun.
– Plânge mami, Irina, vino şi vorbeşte cu ea la telefon!
– Nu!
– Haide, Irina, că-i e dor de tine!
– Nu!
– Te roagă Buni, hai şi vorbeşte cu mami, nu e frumos ce faci!
– Ea de ce a plecat aşa departe?
Mi se rupe inima când o aud. Dar are dreptate să fie supărată. Abia sâmbătă acceptă să ia telefonul bunicii. Argumentul suprem?
– Irina, dacă nu vorbeşti cu mami să ştii că nu se mai întoarce acasă.
– Ba să te întorci acasă că eu te iubesc, să ştii!
Nu ştiu dacă să plâng sau să râd, în sfârşit vorbeşte cu mine, desigur, sub şantaj, dar vorbeşte…
– Vine mama şi-ţi aduce un cadou frumos!
– Ce cadou?
– Ceva frumos şi roz şi vaporos.
– Oaaaaaaau! Un vaporas?
– Nu, Irina, nu vaporaş. Va-po-ros. Adică aşa…
Cum s-o explica vaporos?
– … aşaaaaa, delicat şi uşurel! Şi roz, Irina, roz şi uşor!
– Mami mi-aduce un vaporas! Gata! zice şi întinde mobilul bunicii…
Nu mai apuc să caut vaporaşe deşi mi-e clar că dacă apar fără măcar unul singur, cât de mic, n-am decât să nu mă mai întorc…
Cristina îmi povesteşte că atunci când era mică şi locuia la bunici, mama ei venea să o ia acasa ori de câte ori avea ocazia şi aducea, evident, jucării, dar odată i-a spus că vine mama să o ia acasă pentru că mama a luat concediu şi ea, Cristina, blonda asta frumoasă căreia tocmai i s-au umezit ochii a suferit cumplit când a ajuns acasă şi concediul ăla promis de mama nu se vedea pe nicăieri, nicăieri…
Deja ştiu raftul de la Carrefour pe care stau nu unul ci trei vaporaşe.
Ajung la Bucureşti duminică dimineaţa. Înainte ca ea să ajungă acasă îi cumpăr setul de vaporaşe. Le pun pe marginea căzii, iar cadoul cel roz şi vaporos îl aşez pe pat.
Seara, când vine acasă mi se aruncă în braţe şi mă pupă pe nas. O port pe scări şi-i tot spun ce dor mi-a fost de ea şi ce mă bucur că am ajuns acasă.
– Mi-ai adus vaporas, mami?
– Da, iubito.
– Unde e?
– Păi vaporaşele merg pe apă, nu?
– Da!
– Şi unde avem noi apă?
– La baaaaie!
Se bucură de vaporaşe. Trebuie să i le scot repede din cutie. Le pune direct pe gresie şi protestez, deşi abia ce am spălat pe jos.
– Nu, Irina, nu le pune pe jos! Cu astea te joci când faci baie.
– Stai să le pun puţin să înoate!
– Păi nu pot să înoate pe gresie, măi, mamă…
O conving cu chiu cu vai să le ducă la baie. Apoi îşi vede cadoul roz şi vaporos.
– Woaaaa… Ce e asta?
– O fustiţă de balerină!
– Unde e?
– Aici, în cutie. O să o facem împreună dar nu acum.
– Ba eu vleau acum! Fustiţa de male balelină! Vleau să dansez…
Împreună cu Gabi meşterim fustiţa, mare minune, în doar cinci minute, din câteva fâşii de voaluri roz înodate pe un elastic iese o chestie vaporoasă pe care Irina abia aşteaptă să o îmbrace.
– Vezi, Iri, asta înseamnă vaporos. Uşor, transparent, ca fustiţa asta. Ai înţeles?
– Da!
Apoi vrea şi coroniţă. Şi aripioare. Şi uite cum dansează ea pe “Only you” interpretată de un şoricel de pluş.
– Încă o dată!
Mai apăsăm o dată şoricelul pe lăbuţă. Mai cântă o dată şi încă o dată şi încă o dată…
Seara, târziu, după ce toată flota a făcut baie şi fetiţa a mai dansat de vreo cinci ori, sting lumina şi o pup pe frunte.
– Gata, acum dormi, e târziu şi mâine mergi la grădi.
– Dal melgi şi tu cu mine?
– Da, Irina, merg şi eu cu tine.
– Da’ mie nu-mi place să dolm la glădi.
– Trebuie, puiule, că altfel nu creşti.
– Dal dacă clesc n-am să mai încap pe uşă.
– Ba ai să încapi că dacă văd eu că ai crescut prea mult am să spun stop! Şi dacă nu sunt eu lângă tine, spune Gabi stop!
– Şi dacă nu e nici Gabi pentlu că s-a dus în glădină să culeagă o floale pentlu mine, spune tati STOP!
– Da, Irina, cineva sigur o să spună stop.
– Dacă nu eşti tu…
– Ei, dacă nu-s eu, e tati.
– Mami, de ce pleci?
– Trebuie să plec din când în când. Dar ai văzut, dacă am plecat puţin, am câştigat nişte bănuţi şi tu ai primit vaporaşe şi o fustiţă de mare balerină. Ţi-au plăcut?
– Daaaa!
– Hai, noapte bună!
– Te iubesc, mami.

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. mara

    prima oara cand ati stat departe una de alta? 🙂
    sau ti-e la fel de greu de fiecare data? 🙂

  2. Ada Demirgian

    Pe masura ce creste e din ce in ce mai greu:)

  3. Fabian Anton Blog

    Pls contact la arcultro@yahoo.com.
    Multumesc

css.php
Privacy Policy