Vârsta de Aur

4 Feb 2008 by Ada

Chiar înainte să împlinească trei ani, fata mamei a rămas câteva zile acasă cu tati. A fost de-ajuns o săptămână în care tati s-a trezit unicul păstrător şi gardian, umil servitor şi supremă autoritate în faţa copilului pentru ca Irina să se transforme din “fii-ta” în “prinţeso!”.
Înainte să se nască Irina, ne uitam la un interviu cu Cabral, care povestea amuzat că relaţia pe care o are cu fiică-sa (pe atunci o zgâtie de trei ani) se poate rezuma într-o singură propoziţie: “Da, tati, câte?”. Ca să înţelegeţi mai exact, ca majoritatea celor ce n-au copii încă, şi Cabral şi-a făcut planuri: nu-şi va răsfăţa copilul, nu va fi “moale”, nu va repeta greşelile părinţilor, copilul lui se va purta exemplar… Trei ani mai târziu, fetiţa făcea tot ce voia din tăticul ei şi era de-ajuns să spună “Vleaaaau!” ca tati să se execute, ba mai mult, să întrebe amabil: “Da, tati, câte?”.
Aşa şi la noi. Cu câteva zile înainte să împlinească trei ani şi încă vreo câteva zile după, Valu a ajuns la nivelul “Da, tati, câte?”. Pentru că era bolnavă şi nu avea voie să iasă din casă şi eu nu eram acolo şi nu ne ajuta nimeni şi avea febră şi nu mânca şi se îneca în somn din cauza tusei şi practic zăcea ca o cârpiţă în pat… Pentru că el era, brusc, singurul adult din preajmă, gata să sară la cel mai mic semn că fata ar vrea ceva, orice.
– Vleau să mă uit la desene animate!
– Da, tati, câte?
– Hai să facem lego!
– Da, tati, ce să facă tata? Un castel? Un tren?
– Vleau apă!
– Da, în cana roşie sau în aia albastră?
Şi tot aşa. Când ajungeam şi eu acasă, într-un sfârşit sfâşietor, îl găseam stors ca o lămâie, dar atotputernic, atotştiutor. Brusc, eu nu mă mai pricepeam la nimic. Nici la făcut maimuţe, nici la pieptănat buclele lui mamzel, nici la pregătit cina, nimic, dar nimic nu mai era bun/destul/îndeajuns de potrivit. Aşa că până în ziua de astăzi lucrurule stau cam aşa:
Valu îi face baie, Valu o hrăneşte, Valu o îmbracă şi o piaptănă, Valu ştie, Valu face…
Eu?
– Tu, du-te! Lasă-mă! Să vină tati! Taaaaaaaatiiiiiiii!
O să ziceţi că probabil sufăr cumplit şi-mi rod unghiile de gelozie. Aş!
Nu ştiu cum să mă bucur mai tare. Din mai multe motive.
1. Sa vadă şi el cum e!
2. Am şi eu mai mult timp pentru mine.
3. Au şi ei mai multe ocazii să-şi construiască o relaţie (în engleză îi zice bonding în româneşte nu există echivalent).
Aşadar, dacă vi se pare că soţul dumneavoastră nu are o relaţie atât de minunată cum se presupune că ar trebui să aibă un tată cu pruncul lui, aveţi răbdare până la vârsta de aur: tlei ani!

Să vă mai spun că ne-am mutat şi că prima cameră din noua casă, pusă la punct în cele mai mici detalii (tapet bleu cu norişori şi păsări albe, galerie, perdea, întrerupător în formă de floricică, priză în formă de floricică toate “losii, culoalea ei plefelata”, balcon curăţat/dezinfectat/văruit, geamuri lustruite, protecţia montată la pat, hăinuţe împăturite şi frumos aşezate în sertare, toate dar absolut toate jucăriile puse la locul lor, pe cât posibil la fel cum erau în camera originală) a fost camera ei? Am muncit ca apucaţii de sâmbătă până miercuri, am expediat-o la bunică-sa, să nu vadă ea mulţimea de străini care cărau lucruri şi montau mobile, instalatorul şi electricianul să nu-i zgârie retine şi să nu-i spargă timpanul cu zgomotele lor – ca atunci când intră ea în noua casă să-i placă, să nu plângă după vechea casă, aşa cum mă avertizase că o să se întâmple…
Când a intrat prima oară în noua ei cameră Irina s-a uitat în jur şi a zis:
– Oaaaaaau! Nemaipomenit! Ce flumos!
Şi atunci am reînceput să respirăm regulat amândoi.