Vedere din Canada
Postul meu de ieri, cel cu cât e ceasul acasă mi-a adus câteva comentarii foarte interesante. Așa se scriu noi definiții pentru acasă. Acasă e unde ți-e inima. Așa e, inima mea e aici, dar…
Acasă e unde ești cu ai tăi. Așa e, unii dintre ai mei, cei mai importanți sunt aici, dar…
Acasă e unde ai istorie și amintiri. Asta cred că e definiția cea mai bună, cea care mi se potrivește cel mai bine. Medicul nostru de familie e din Banat, la prima noastră întâlnire îmi spunea că ea abia după cinci ani a început să se simtă acasă aici. Creola, după 13. Alții încă se gândesc că mai stau un pic și se întorc, ei știu la ce.
Paradoxul e că noi în România nu mai avem un acasă. Nu mai avem pereți încărcați de istoria noastră decât în casele altora. În unele mai putem intra, în altele nu. Istoria personală a omului însă nu e strict legată de patru pereți, ci are tendința de a se lăbărța, cumva,pe străzi, în orașe, se lipește de un colț de munte sau de un petic de plajă, și nu se mai dă dusă nici dacă o răzuiești cu lama.
Am câteva amintiri canadiene, încă nu am o istorie, încă nu mi-am luat în stăpânire orașul. Îmi place casa noastră și fiecare lucrușor din ea, pentru că toate au fost gândite, cântărite, prețuite. Dar tot mai caut ibricul de la Nina și zaharnița pe care nu le-am luat cu mine, mi-e dor de pernele mele umplute cu fulgi de gâscă de Zăvoaia, îmi lipsește pilota în dungi colorate, sunt lucruri pe care nu le mai poți înlocui. Sunt locuri în care e greu să te mai întorci.
Mi-e dor de mare. Așa de dor că-mi dau lacrimile de câte ori mă gândesc la 2 Mai. Dacă închid ochii, îmi amintesc senzația fantastică pe care o încerc de fiecare dată când ajung în satul ăla și văd marea licărind la capătul străzii cu poșta și cu tabăra sau jos, la picioarele falezei, lângă Micul Golf. Cred că acea combinație de aer sărat, amestecat cu apă, alge, scoici, praf, trandafiri de grădină, pește fript, hamsie prăjită și burek cu brânză nu se mai găsește nicăieri.
Nu e nimic nou, pățeam așa și la București, cam pe la sfârșitul lui mai, când simțeam că mă sufoc dacă nu plec la mare. Doar că de data asta, cea mai apropiată mare e Atlanticul și în țara asta “aproape” poate însemna sute sau mii de kilometri. Râd amar când îmi aduc aminte cum am mers eu cu 130 la oră pe autostrada Soarelui, cu pană pe față și mai zic o dată, Mulțumesc, Doamne, că n-am murit. Dar la capătul autostrăzii ăleia de doar 206 kilometri era Marea.
Mi-e dor de Bușteni. De străzile care urcă pe munte, de drumul spre Cruce. Mi-e dor de Timișul de Sus. Mi-e dor de Susai, unde n-am mai călcat de aproape 20 de ani. Mi-e dor de Bran, de înghețata cu stele, de libertatea Irinei, de sălciile pitice din curtea lui nenea Florin, de fiert lapte în bucătăria lor, așa, ca o rugăciune, ca o mantră pentru liniștea sufletului, ca o meditație. Cu puțin efort, aproape că simt pietrele Predeluțului colțuroase sub tălpi, așa cum aproape că simt scoicile mărunțite de pe plaja din 2 Mai. Cu puțin efort, pot vedea frunzele aurii dansând prin aer la Buzău, într-o după-amiază de octombrie, pe vremea când n-aveam copii, eram la începutul carierei și mușcam din lume ca dintr-o piersică, fără să-mi pese că zeama-i mi se scurge pe la colțul gurii.
Până la urmă, asta e istoria mea. O sumă de stări și senzații, amintiri și certitudini, ceea ce aici nu am trăit, încă nu am, încă mai caut.
Mi s-a spus că în timp dorul ăsta se acutizează, devine insuportabil, așa de ascuțit că faci pe dracul în patru și te arunci în avion și revii la acel acasă după care mori de dor, unde nimic nu mai e ca înainte. Atunci afli că ți-era dor de ceva ce nu mai există decât sub formă de ilustrată în album.
Abia când îți înfigi dinții în lumea care a fost a ta și acum nu mai e, abia atunci te poți întoarce la noul acasă. Dai pagina și treci la colecționat alte ilustrate și vederi.
La noi când e frig și oamenii fac focul în șemineu, miroase ca la munte: a aer rece, curat, a rufă udă, proaspăt spălată, scoasă la ger, a lemn ars.
Aceasta este prima vedere din Canada mea. Sunt în curtea interioară, e întuneric, pe cer se văd doar câteva stele și un singur fir de fum. Cineva, în apropiere, a aprins șemineul.
Related Posts
Tags
Share This
lacul ăsta ontario e o păcăleală. nu are pic de faleză şi, mai ales, nu are mirosul potrivit. degeaba valurile… şi plaja cam ca la mangalia. jupiter/saturn nu e vama/2 mai.
Ti-e dor de fapt de tine asa cum te stiai. Locurile si sunetele si mirosurile sunt doar vehicule prin care te cauti. Cand vei realiza ca tu cea din trecut nu mai exista si, important, ca nu poti face nimic pentru a redeveni acea persoana, va fi primul pas spre acceptare si, in etapa urmatoare, reconstructie. Bine ti-a spus cine ti-a spus ca daca te întorci vei gasi ceva diferit fata de ce ai in minte. Motivul e cel de mai sus, astepti sa te regasesti pe tine insa locurile alea sunt doar locuri, nu pot suplini ceea ce erai tu când le-ai vizitat demult demult. Acel “tu” e… gone forever.
Da, se poate. O fi vorba de eu.
Mie mi-ar fi dor, dor de tot, dor din ala care doare rau. Ma cunosc bine. Dar stiu si ca as supravietui si m-as obisnui si in alta parte. Cel mai greu mi-ar fi daca celui mic i-ar fi dor de diverse. Si daca nu i-ar trece la un moment dat. Asta ma si face sa ma mai gandesc la o eventuala mutare in alta tara…Dar fetele voastre par fericite, cel putin in fotografie..
Asa e, par fericite. Probabil ca uneori chiar sunt fericite. Nu tot timpul.
Iti promit un zbor de la Crucea Caraiman cu dedicatie si poze din Timisul de Sus si 2 Mai cu prima ocazie cand trecem pe acolo. Stiu ca nu ajuta mult, dar sper sa te aline umpic. Imbratisam cu drag 🙂
Multumesc, le astept.
Doamne, iti scrisesem asa de mult dar din cauza ca n-am potrivit Captcha am pierdut tot.
Iti spuneam ca noi am fost acasa prima oara dupa doi ani si jumatate pentru ca ne uscam de dor de oameni si de locuri si chiar daca unii oameni m-au dezamagit, tot m-as duce in fiecare an daca mi-as permite financiar. Nu acelasi lucru l-as putea spune despre fiul meu adolescent care nici nu mai vrea sa auda. El are lumea lui aici si nu s-a mai regasit acasa unde fostii prieteni si colegi nu s-au deranjat niciunul sa-si faca timp sa se intalneasca cu el.
Orasul e frumos iar oamenii sunt superbi de-a binelea (suntem totusi o natie de oameni frumosi si educati orice s-ar spune sau cel putin asa-s prietenii mei pentru care am batut cale intoarsa moarta de dor).
Depinde mult de gandurile cu care pleci acasa si de atitudine. Daca te duci sa gasesti motive care sa te faca sa indragesti Canada le poti gasi. Noi am avut putin timp la dispozitie si ne-am dus sa ne bucuram de prieteni si familie nu sa cautam nod in papura Romaniei. Motivele pt care am emigrat ni le stim cu totii si ele tot acolo sunt. Nu pentru asta ne-am dus!
Ai sintetizat perfect senzatia cand nu mai poti de dor, te duci acasa si realizezi ca de fapt acolo nu e asa cum credeai/vedeai cu ochii mintii, si te intorci la noul acasa dupa care incepi cu adevarat sa traiesti, eliberat. Exact asa e. Noi am avut inceputuri tare abrupte aici, primul an a fost greu cu spume, acum imi vine sa rad cand ma gandesc dar bine ca nu aveam copii, eram doar noi sa ducem greul. Cu toate astea, mi s-a parut “acasa” din prima, nu mi-au trebui ani de zile sa-mi dau seama unde vreau sa traiesc. Dar ca fapt divers, prima data cand m-am simtit turist in Romania, cand m-am uitat cu o senzatie straina si la apartamentul soacra-mii (unde am stat multi ani, toti la gramada) a fost dupa 7 ani. Atunci am realizat definitiv ca nu mai am nici o nostalgie legata de fostul “acasa”, am umblat pe strazi al caror nume il stiam dar ma uitam la ele cu ochii omului care le vede pentru prima data, am vazut totul altfel, nu le-am mai vazut prin suflet, nu stiu daca ma fac inteleasa. Pur si simplu, am fost turist intr-un oras unde n-am avut nevoie de harta. A fost un sentiment tare ciudat, zau.
Suntem si noi de 3 luni in Canada, ti-am mai scris eu, Ada, prin octombrie, inainte sa plecam. E greu si pentru noi, dar mai ales pt fetita noastra, care intreaba zilnic cand ne intoarcem, ii e dor de tot si de toti, nici nu ma mir, la cat e de diferita viata ei aici, acum. E bucuroasa in momente putine, cand vizitam un loc nou sau primeste o jucarie dorita, dar ce bine ar fi, imi spune ea oftand, sa le impartaseasca si cu buni, Iulia ( verisoara ei, langa care a crescut).
Imi e greu si mie cu dorul asta, venit asa devreme si intens, insa ma lupt cu el. Alteori cedez si ma intreb: oare merita?
Refuza sa ii citesc povestile de seara in engleza, doar romana; vine acasa si se joaca cu papusile, strecurand in ” discutiile” ei cuvinte englezesti, fara sa isi dea seama. Mi se spunea mereu, inainte de plecare, sa nu imi fac probleme pt acomodarea ei, desi mi-o cunosc ca orice mama, si aveam teama asta in suflet. Ajunsa aici si auzind si alte povesti de inceput si cat de greu s-au adaptat unii copii,ce doruri poarta in suflet, nu mai cred in ideea ca ei, micutii, sunt f adaptabili. Nu e deloc asa.
Ely, unde sunteti? scrie-mi mail. ada la injoaca.ro
Acasa sunt unde ma regasesc. Acasa sunt oriunde, unde-mi pot creste puiul. Acum, acasa e Bruxelles, desi venim din acelasi oras din care ati plecat si voi.
Doar ca acolo usor usor nu a mai fost acasa … stateam si ma gandeam la un moment dat ca intotdeauna am avut o relatie de genul love & hate cu Bucurestiul, mai scriu pe blog din cand in cand atunci cand ma paleste analiza si am cateva dedicate lui, asa sa-mi amintesc de ce am plecat. Dar am realizat ca ce am iubit la el si de ce mi-e dor din el … sunt de fapt senzatiile, amintirile, bucuriile traite acolo. Nu mi-e dor de oras, mi-e dor de prieteni, mi-e dor de copilarie sau de sesiunile petrecute prin botanica. Dar mi-e dor de ele din cauza oamenilor cu care le impart nu din cauza orasului.
Deci … acasa e unde sunt eu. Si viata e mai Zen, ceea ce-ti doresc si tie.