Vedere senzorială 1.

4 Jun 2019 by Ada

E soare și senin. Cerul e albastrul ăla tipic canadian, cu nori albi și pufoși. E început de iunie, dar e o primăvară târzie.  Abia au înflorit tufele de liliac, spre bucuria cardinalilor, care se plimbă de la una la alta, ca niște săgeți cu pene roșii, supradimensionate. 

Miroase a verde de iarbă tăiată proaspăt, a alb și mov de liliac, a lemn ars și a senin rece. 

Sunt doar vreo 15 grade, dar dacă stai pe loc, simți cum pielea începe să-ți sfârâie din cauza soarelui. 

Alerg pe lângă bicicleta Liei. 

– Ține-o dreaptă! Îndreaptă ghidonul, Lia. Drept. Ochii înainte! 

– Woaaaaa- oooooo-aaaaaaa, se panichează ea, desenând cercuri invizibile pe alea parcului. 

– Sunt aici, te țin, ești în siguranță. Să-mi spui când să-ți dau drumul.

Mâna mea dreaptă îi cuprinde umerii. Abia o ating, e doar cât să știe că-s acolo și dacă își pierde echilibrul o prind înainte să se lipească de asfalt. Pedalează încet și nesigur. Bicicleta mov e cam grea pentru fetița asta firavă. Dar asta e și cu asta va învăța să meargă. Încă vreo câteva zile și nu va mai avea nevoie de ajutor. Încet, încet, mușchii ei învață, creierul își aduce aminte. Are nevoie doar de un pic de încredere și asta, știu de la sora cea mare, se capătă în timp. 

– Let go! spune după o vreme. 

Și-și ia avânt, și pleacă, pedalează din ce în ce mai iute. După o vreme se întoarce spre mine.

– Are you ok, Mom? Can you keep up? 

Alerg după ea. 

– Ochii în față, Lia, nu întoarce capul. Du-te, sunt aici și vin după tine. 

Laur vine din spate, pe bicicleta lui. Merg în paralel o vreme, e acolo să îi blocheze căderea. Am învățat-o să frâneze, dar uneori pune picioarele jos înainte să se oprească bicicleta și asta e o mișcare periculoasă. Mi-e greu să o dezvăț de gestul ăsta. Acum trei veri, prietena ei cea mai bună învăța să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. Nu mai știu exact care a fost problema, dar Lia a asistat la câteva discuții între prietena ei și tatăl ei care o tot amenința că-i scoate pedalele ca să învețe să frâneze cu frâna de mână. Fetiței îi era frică și plângea și Lia a fost așa de impresionată că a început să facă exact ca prietena ei și să pună piciorul jos ca să oprească bicicleta. De trei ani ne luptăm cu amintirea asta, imprimată adânc undeva în mintea ei, una din multele bariere peste care îi e greu să treacă. 

Bate vântul și i se pare că o să o dărâme. De câte ori o inundă frica, se oprește și mă caută din priviri.

– O vreau pe mama, spune, și nu se mai mișcă din loc. 

Îi ajung din urmă și pun iar mâna pe umărul ei. 

– Sunt aici, Lia. Încă un pic și ai să te descurci fără mine. 

– I almost did it, Mom! Did you see me? 

– Ai reușit, deja, Lia. Ai mers fără ajutor de mai multe ori. Ai să vezi că-n două, trei zile vom putea ieși cu toții cu bicicletele în parc.

Zâmbește. 

– Iu-huuuu! 

La pod trebuie să se dea jos de pe bicicletă. 

– Lia, dacă vreodată simți că bicicleta te trage în jos când mergi pe lângă ea, las-o să cadă! îi spune Laur. E mai bine să cadă doar bicicleta decât să cazi și tu. 

– Cum s-o las să cadă? Dacă o doare? 

Miroase a verde de iarbă tăiată proaspăt, a alb și mov de liliac, a lemn ars și a senin rece. Lia e încă mică. Încă puțin.