Vedere senzorială 2 – Portrete de copii din vecini

13 Jun 2019 by

Când vine Y pe la noi, Lia râde în hohote și aleargă pe scări, sus-jos, sus-jos, sus-jos, ore în șir, chicotind și țipând. La sfârșitul zilei, cade răpusă de atâta agitație și alergătură, camera ei arată de parcă ar fi explodat bomba cu haine și bomba cu jucării. Stând turcește între plușurile cu care doarme, îmi povestește despre cantitățile uriașe de râs pe care Y le poartă cu ea prin lume, și cum a încercat s-o tempereze, dar pur și simplu e prea multă veselie adunată în fata asta. Pur și simplu, nu-i poți pune dop și râzi, râzi până te dor coastele și atunci țipi un pic și o iei în jos pe trepte, poate mai scapi de râs dacă ieși din cameră, de parcă veselia lui Y e un gaz fin ce o înconjoară și de care nu se poate dezbăra. Y e un hohot de râs necontrolabil, contagios, irezistibil.

Când vine S pe la noi, se lasă uneori cu lacrimi, ca atunci când iubești prea tare pe cineva și pentru că nu-l vezi prea des, găsești motiv să te și cerți, ca să nu mai suferi așa rău când pleacă. Dar când se vede cu S e ca și cum nu s-au văzut de ieri, joaca reîncepe de unde rămăsese ultima trecută, deși de fiecare dată când vine, S e tot mai statică și mai tăcută și parcă e mereu gata să pornească iar pe drumul spre casa ei de departe. Parcă se uită mereu peste umăr. Trebuie să plec în curând, zice ea fără cuvinte, știi că nu mai stau aici, ce păcat, ce bine ne-am fi înțeles dacă nu m-aș fi mutat. “Ai văzut, mami”, spune Lia, “ce tăcută e S în ultima vreme, oare de ce, crezi că a crescut prea mult? Stai, câți ani are ea? Și câți ani am eu? Și eu am să devin tăcută când o să am opt ani și cinci luni, ca ea?” S e tăcere și îmbrățișare strânsă, dor și lacrimă, S e prietena care ar fi putut fi și n-a fost, pentru că distanțele nu iartă pe nimeni, nici măcar pe copii nu îi lasă să se păstreze unul pe altul. 

Two girls playing with Polly Pocket dolls on a red swingCând vine A pe la noi, e pace în casă. E o liniște pufoasă, cu miros de pâine caldă, poate și pentru că atunci când A e pe la noi, se joacă așa de frumos în camera Liei încât am timp să stau în grădină sau chiar să fac chifle ori pâine cu usturoi pentru cină. Când Lia și A se joacă, ies de prin tăvițe și cutii cele mai mici, cele mai colorate, cele mai frumoase dintre jucării, pentru că așa e A, te inspiră să cauți lucrurile mici ce pot fi manipulate ușor și toată discuția se poartă la imperfect, egală, cu replici date aproape în șoaptă. Și ziceam că asta era… și aici se întâmpla… Și pe urmă tu veneai și mă ajutai să … Lia și A se joacă uneori în grădină, stau pe leagănul roșu, una într-alta, spunându-și povești despre bețele cu care amestecă în cănuțe fire de iarbă și petale din florile lui Bob, ba chiar și pufi de păpădie din cele ce au scăpat din ultimul măcel. Ore în șir s-ar putea juca, fără să se oprească, fără să strige, fără să ceară, ba dimpotrivă, de li se face foame, se duc la frigider și se apucă și fac sandwhich-uri pentru toată lumea, pentru că-s generoase și vor să împartă. A e poveste șoptită și zâmbet și lumină. 

Când D vine pe la noi, Lia se cocoață în patul de sus al Irinei și de acolo, de la cucurigu, în timp ce colorează sau desenează, le observă pe fetele mari. Cum își vorbesc, cum stau una lângă cealaltă, cum țin creionul, ce e important pentru ele. Irina și D povestesc despre personaje din lumi inventate de ele, așa cum ar vorbi despre colegi de clasă. E modul lor de a-și comunica una alteia ce mai fac și cum se mai simt, ce probleme le mai bântuie visele, care e ultima obsesie și ce li s-a mai întâmplat în ultima vreme. Uneori trebuie s-o dezlipesc pe Lia de fetele mari, să le las să vorbească și despre lucrurile alea care n-ar trebui să treacă pe lângă urechile celor mai mici sau pe lângă ale celor mai mari. E bine să ai loc și de secrete. D e metaforă și cod și simbol, prima care s-a desprins de copilărie și s-a aruncat în adolescență. 

Când Irina o ia pe Lia de la stația de autobuz împreună cu A cea mare, Lia se bucură. Știe că dacă A cea mare e pe la noi, prânzul va fi zgomotos și vesel. A nu se teme de texturi și gusturi noi și vrea să încerce orice, primește cu bucurie și ciorbele românești și mâncarea de mazăre cu brânză telemea, și chilli-ul cu cartofi prăjiți sfărâmați, și felia de pâine unsă cu unt de arahide și gem de zmeură. Lia știe că între două înghițituri fetele vor despica iar în patru firul cu numărul 57659 din relația lui A cu B, în propoziții cu subînțeles, pe care Lia nu el pricepe neapărat dar e și asta o lecție despre cum povestim despre băieții de care ne place și ce ne supără și cum ne împăcăm. Această A e mirare și acceptare, altfel de râs decât cel al lui Y și vorbă cu două tăișuri. În curând A merge la alt liceu decât Irina. O să ne fie dor de ea, și de câte ori ne gândim la asta, ne apucă pe toate patru un pic de frison și parcă tăcerea lui S se insinuează în cameră și ne pune mâna la gură, ne apasă cu degete reci, scurgându-se spre gât, gata-gata să ne oprească respirația. Și apoi una din fete aruncă o prostie și izbucnim în râs și tăcerea lui S se face țăndări și trăim iar pentru azi și nu pentru ce o să fie la vară sau la toamnă sau peste cinci ani. 

Uneori mai trece pe aici L. L e o enigmă. Cu L nu are Lia nici un fel de raport, când L e la noi, ușa de la camera Irinei se închide. Deși știm că dincolo de ușă se întâmplă tot ce se întâmplă și în celelalte dăți, Lia nu are acces la această prietenie a surorii mai mari. Poate pentru că lui L nu îi plac neapărat copiii mai mici iar Irina e mereu gata să respecte sensibilitățile musafirilor ei. L coace biscuiți cu ciocolată și știe să facă până și macarons. L e culoare și bezea amestecată cu făină de migdale, L e sunetul pe care nu poți să nu-l auzi în cutia craniană atunci când muști dintr-un macaron. Crrrrraaannnțțțț. Cu atenție, să nu ți se scurgă vreo firimitură dintre buze, căuș de palmă dus sub gură ca precauție. L e detaliu și textură. 

Și-ar mai fi de povestit despre E și F și E și N și altă A și poate și despre copii cu alte inițiale, care vin, stau o vreme și pleacă. 

E ca și cum ai trăi pe un peron de gară, mi-a spus, în primul meu an aici, o mămică pe care am cunoscut-o la centrul comunitar. E foarte greu să-ți faci relații. Oamenii se mută des și nu se mai întorc. Nici pe ea nu am mai văzut-o de atunci, de când m-a avertizat că trăim ca-ntr-un terminal de tranzit, mereu pe fugă. 

Mi se pare ireal, îmi spunea mama lui Y, că uite, suntem aici de atâta vreme, am venit cu un copil și acum am doi, cea mică s-a născut în casa asta și în curând începe grădi și azi o port în căruciorul Liei, lăsat de tine la mine pe balcon, când te-ai mutat peste drum. Și ce păcat, era bine când stăteam în aceeași clădire, se jucau fetele împreună. Acum se mai văd doar de trei ori pe an, deși merg la aceeași școală și stăm la 5 minute de mers pe jos. E greu, așa e viața, alergăm, ce să facem. Da, probabil că într-un an o să ne mutăm, ne uităm deja după case. 

Distanțele. Reale, imaginare, culturale. Distanțele sunt, cumva, o dimenisune în plus, la care nu ne gândim când emigrăm, dintr-un cartier în altul, dintr-un oraș în altul, dintr-o țară în alta. 

Related Posts

Tags

Share This

css.php Privacy Policy