Home » In joaca » Viaţa cu Barbie

Viaţa cu Barbie

8 Nov 2008 by Ada

La fiecare secundă, undeva în lume se vând două păpuşi Barbie.
Asta pe mine personal mă sperie. Pentru că Barbie e doar una dintre fotomodelele anorexice, care trăiesc cu apă plată şi lămâie şi al căror scop în viaţă este să n-aibă cearcăne, să nu li se vadă rădăcinile şi, ca s-o citez pe Miss Congeniality, “peace on Earth”. Mesajul păpuşilor Barbie acesta este: “Be me!” Da, ok, mai pledează ele şi pentru prietenie, maniere frumoase şi alte basme dar ideea e că-s întotdeauna slabe, au picioarele de doi metri şi un bust cum doar prin filme şi la păpuşi găseşti. Au haine frumoase, au trăsuri şi cai şi maşini, case cu piscină şi primesc roluri în cele mai bune poveşti. Barbie este star.
Eu nu ţin neapărat să-mi transform copilul în star. Aş vrea ca aspiraţiile ei să rămână în zona în care-s acum: “eu vreau să mă fac doctor de căţei şi de ponei” sau “eu când o să fiu mare o să mă fac grădinar”. Nici nu ştiu ce m-ar bucura mai tare, pe mine, ca mamă. Să fiu mama unei doctoriţe care salvează de la moarte căţei şi pisici (am avut întotdeauna câine, de 8 ani am o pisică la care n-am renunţat nici când eram gravidă, nici când Irina o luase de-a buşilea prin casă) sau să o văd că-i fericită când îşi face gem din căpşunile organice plantate cu mâna ei. Până la urmă, orice s-ar face, vreau să îşi aleagă ceva ce poate face mult timp şi cu plăcere. Sau să-şi păstreze ferestre şi uşi deschise, să aibă libertatea şi flexibilitatea de a-şi schimba domeniul la fiecare 10 ani daca doreşte.
Dar anul acesta, discutând despre scrisoarea pentru Moş Crăciun, a spus scurt:
– Eu vreau toate lucrurile cu Barbie!
Irina nu se joacă prea des cu păpuşile. Are păpuşi dar le ignoră. A primit recent una de la Bunicul şi-a vrut să afle “ce face”. Păpuşa nu face nimic, e frumoasă şi atât. Drept pentru care, acum stă-n cutia ei. Mai degrabă construieşte cu cuburile sau face puzzle-uri, sau se mânjeşte din cap până în picioare cu culorile şi dă să se machieze cu pensulele.
Barbie a intrat în viaţa noastră sub formă de 2 DVD-uri împrumutate de la Laura, expediate la Buni în ideea că acum e cam devreme pentru filme de acţiune cum sunt cele cu sus-numita. Buni însă, având de ales între Winnie the Pooh şi Barbie, a ales-o pe Barbie. Aşa că toate vizitele la Buni aveau ca ingredient principal şi-un film cu Barbie. Nu demult, mămica Laurei ne-a amintit că-i ţinem DVD-urile de mai bine de jumătate de an. Şi-atunci a început tragedia.
– Şi n-o s-o mai văd pe Barbie?
– Las-o, mamă….
– Dar eu vreau filmul cu Baaarbieee şi cu pisicuţeleeee.
Nu plângea dar îi jucau lacrimile în ochi.
Când am întrebat-o deci ce să-i aducă Moşul…
– Eu vreau un ceas cu Barbie şi un film cu Barbie care să fie numai al meu şi o minge cu Barbie şi toate lucrurile cu Barbie.
E primul an când chiar conştientizează treaba cu Moşul şi scrisoarea, a învăţat să se semneze ca să ştie tipul cu sacul cui să-i trimită cadourile, să nu le încurce, deci anul ăsta e clar, Moşul va cotiza la bună starea companiei producătoare de chestii cu Barbie.
Ceasul cu Barbie ni l-a trimis bunicul. Mai rămân deci mingea şi DVD-ul cu Barbie.
Inutil să discut preţurile jucăriilor din România, în general. Eu sunt cea care a dat 30 ron pe o Eva mică, eu îmi cumpăr puzzle-uri cu Wall-e, deci la acest capitol sunt probabil la fel de matură ca Irina. Căutând însă articolele de pe lista moşului, m-am trezit la raftul cu jucării de la Hypermarket. Lângă mine, o altă mămică scana din priviri produsele. Barbie, Bratz, Witch, Disney Princesses. Păpuşile, accesoriile, casele lor, bijuteriile lor, maşinile lor, hainele lor, pantofii lor. Plastic, sclipici, culori tari, siluete ireale, valori ireale, orizonturi ireale… Pe faţa mămicii de lângă mine era zugrăvită aceeaşi stupoare.
Nu doar că aceste jucării costă mult prea mult pentru ce oferă de fapt. Nu-i vorba doar de faptul că aş prefera s-o văd jucându-se cu jucării de lemn, vopsite cu culori netoxice, care să nu fie neapărat fabricate în China şi care s-o facă să gândească. Problema e că acolo, în faţa raftului de jucării, ştiind că-şi doreşte copilul şi că se va bucura, i le-aş fi cumpărat pe toate.
Dilema mea este una de filosofie personală.
Mie nu îmi plac păpuşile astea. Dar fata îşi doreşte. Ce fac? Las principiile deoparte şi-i cumpăr lucruri ce contravin filosofiei mele de viaţă, nu-şi merită banii şi vor sfârşi oricum aruncate în coşul de jucării?