Wait a minute…

14 Sep 2018 by Ada

În dimineața asta, când m-am dus să o trezesc pe Lia, onor KJJ s-a insinuat și el printre picioarele mele. S-a așezat tacticos cu fundul lui păros pe perna de pluș pe care Lia doarme uneori cu nasul înfipt adânc în țesătură. Și pentru că nu era destul de bună poziția, s-a mutat între noi, pe plapumă, și-a început a toarce și a se alinta, când la mine, când la Lia. 

– Oooo, pisicuță, zice Lia, semi-adormită. Hai la mama. 

Uneori mai uită că bestia o pândește din capul scărilor și o atacă, probabil confundând-o cu vreun șoricel mai mare. De cele mai multe ori însă îi e frică de KJJ, pentru că pisoiul e un bully. Mai că n-o dă jos de pe scaun când Lia se așează la masă și el vine să inspecteze cam ce are în farfurie. Și dacă nu primește, se cocoață pe spătarul Liei și de sus pune două lăbuțe pe umărul ei și se uită cu reproș la toată familia… 

Și cum vă povesteam în dimineața asta torcea KJJ, de ziceai că și-a propus să depășească azi planul la lână invizibilă, sfrrr, sfrrr, sfrrr… Mângâiat la două mâini, mai întindea o lăbuță în aer (he thinks I am his couch, mom!), se mai lipea de obrazul fetiței (now he’s using me as a pillow!), mai închidea un ochi și sfrrr, sfrrr, sfrrrr.

În vremea asta, ceasul își vedea de treaba lui. Tic tic, tic tac, tic tic, tic tac, dar pisica ne ținea prizoniere pe amândouă.

– Wait a minute, zice Lia pe la opt și cinci… so he thinks I am his couch, his pillow and his toy? 

– Mhm. And his food! 

– Moooom!