We need to talk about Kevin

15 Oct 2012 by

Ieri am văzut filmul ăsta şi mi-a lăsat aşa, un sentiment de neputinţă şi de nisip între măsele.  În special în contextul nefericit al campaniei cu “urăşte-ţi copilul”.

Dacă l-aţi văzut, cum comentaţi?

Dacă nu l-aţi văzut, mai bine nu-l vedeţi, în special dacă aveţi copii mici.

Şi am rămas cu multe întrebări:

E tabu să recunoşti că nu-ţi iubeşti copilul? 

Ce faci atunci când îţi dai seama că nu-l placi?

Dar atunci când te prinzi că nu-l iubeşti?

 

Tags

Share This

18 Comments

  1. shmeny

    Eu l-am vazut. Si mi-a si placut, ca eu sunt fan by default filme creepy. Trecand de primul nivel, da, ridica niste intrebari. Eu cred ca esenta, in aceste cazuri, cand ti se pare ca e ciudat ceva in relatia ta cu copilul tau, trebuie sa cauti ajutor. Nu-l iubesc. De ce nu-l iubesc? Asa cred eu…

    • Da, din pacate pe femeia aia n-a crezut-o nimeni ca e o problema cu copilul ei, i s-a sugerat ca are ea insasi o problema la cap.

      • shmeny

        Pai poate avea…. de-asta zic, ask for help e o solutie

  2. DianaM

    Eu n-am vrut sa-l vad, pt ca ma feresc in general de filme deprimante, cu sau fara copii. Asta nu m-a oprit in schimb sa citesc “Al cincilea copil” de Doris Lessing- subiectul e asemanator.
    Dupa ce am nascut am avut o perioada de cateva zile, sau saptamani, in care efectiv nu am simtit ca-mi iubesc copilul. Si am avut un sentiment oribil de vinovatie, amestecat cu frica de viitor. Ma invarteam disperata prin casa, singura careia i-am zis a fost mama, si unul dintre putinele momente din viata in care m-a inteles a fost atunci.
    In aproape toate filmele si cartile pe care le stiu eu mamele sunt indragostite din start de copiii lor, si cand apare un film dintr-asta te nauceste, insa sunt sigura ca sunt cazuri reale. Femei care nu simt nevoia sa fie mame ajung, si viata lor e total data peste cap.
    Sau apar copii cu samburele ala de rautate innascut in ei, si tu ca parinte n-ai ce face, decat sa speri ca va fi bine.
    Sa fie copilul rau, unul nedorit in subconstient? N-am idee, insa am vazut un caz la gradinita copilului meu.

    • Nu cred ca unui copil neplanificat si deci nedorit musai ii este incumbat un sambure de rau. De fapt, nu stiu cum sa o iau, ideea de Rau absolut manifestat in copii pe mine personal ma sperie.

      • DianaM

        Nici eu nu cred in raul absolut, ce cunosc eu e un copil crescut din doi parinti foarte amabili cu strainii, de-a dreptul mierosi, sa ma exprim plastic. In familie lucrurile se rezolva altfel, cu mai putina amabilitate. E amenintat ca nu-l mai iubeste domnul Isus, daca nu e cuminte. Ultima scena la care am asistat a fost in ultima zi de gradinita. Copilul voia sa mearga la mall dupa program: prima data amentintari, cu taci ca vezi tu ce patesti, si in final o palma scurta peste fata, in strada, a “rezolvat” problema.
        Si copilul ala il agreseaza pe al meu daca nu vrea sa se joace cu el. Sau, il agresa, pentru ca nu vreau sa mai interactionez defel nici cu parintii , nici cu copilul.
        Cred ca se nasc unii cu un strop de agresivitate, de rautate, in ei, si in functie de familie, anturaj, stropul ala ramane strop, sau ajunge sa inunde tot in jurul lor.

  3. Am vazut filmul si experienta mi s-a parut …brrr. Mai ales ca am un baietel mic, de aproape 2 ani acum, iar in primele doua luni m-am acomodat greu de tot la viata de mamica. Il simteam strain, nu stiam ce sa-i fac cand urla neconsolat de multe ori in ciuda eforturilor mele de a-l plimba in brate prin camera, de a-i canta. Si eu una mi l-am dorit mult si m-am chinut ceva sa raman insarcinata. In timp m-am obisnuit cu mamicia si zic eu ca avem o relatia frumoasa.Acum e foarte lipicios si chiar prea dependent de mine.
    Insa nu vorbeste si tot revad in minte imaginea din film cand protagonista arunca mingea la baiat si incerca sa-l faca sa spuna ‘ball’, deci filmul chiar m-a marcat.:-)

    • Nu cunosc personal pe nimeni care sa fi spus: si cand mi-am vazut bebelusul m-a inundat un val de dragoste subita.

      • cristinaelena16Cristina

        Tocmai ca eu am intalnit prea multe astfel de indragostiri la prima vedere de bebelus inca din maternitate (“nu-i asa ca e perfect?”), apoi printre prietene si cunostinte incat in prima faza m-am simtit foarte vinovata si oarecum defecta.
        In timp am mai cunoscut si alte cazuri ca al meu si am revenit la o parere mult mai buna fata de mine decat am avut in primele luni de la nastere.:)
        Si eu am avut sentimentul ca s-a terminat cam abrupt filmul, simteam nevoia de o explicatie. Mie mi s-a parut ca mama isi iubea copilul sau facea tot posibilul sa-l iubeasca asa cum era si in modul in care putea ea sa-l iubeasca, desi isi dadea seama ca e ceva in neregula cu el. Cred ca se simtea si singura impotriva tuturor, pentru ca cei din jur nu vedeau nimic in neregula la copil si se gandea ca intr-un fel reactia de respingere a copilului, de a face rau, a fost cumva cauzata de ea, de faptul ca nu si l-a dorit, ca a renuntat la ce-i placea din cauza lui.
        Oricum cred ca filmul lasa loc la destul de multe interpretari.

      • oana

        ba da, pe mine…doar ca nu ti-am zis…

      • Anca D

        Eu n-am vazut filmul si nici copii nu m-am grabit sa fac pana la 41 de ani. Ma, dar cand l-am auzit si l-am vazut, mi s-a incalzit sufletul pe masa aia de cezariana. E drept ca am avut un crush pentru taica-su, un fel de caramida cazuta in cap cu fluturasi in stomac, din care , imediat, a aparut copilul surpriza.
        Cat despre rautatea absoluta…eu stiu ca , dincolo de traumele copilariei, se mai poate datora si unui dezechilibru chimic, nusestieceproteina e in plus sau lipseste la psihopati, criminali…

  4. Mihaela

    Eu l-am vazut intr-o perioada in care lucram cu un copil care ma facea cu nervii, ne facea pe toti cu nervii de fapt. Sentimente amestecate. Ura exista, asa cum exista si iubirea. Important e sa o recunoastem sa vb despre ea intr-un cadru profesionist, nu lunad o simpla pastila. Doar vb o putem aduce la suprafata in loc sa se sedimenteze. Am colege care lucreaza cu mame care nu vor sa-si vada copiii, nu vor sa-i tina in brate. Am vazut un documentar in care o mama cu 2 copii cerea ajutor terapeutului pentru a invata sa relationeze cu copilul. Am auzit povesti in care mame au nascut copilul si au zis ca ar fi mai bine sa moara ca nu au ce face cu el. Mame care se bateau in timpul sarcinii pentru ca nu-si doreau copilul respectiv sau mame care si-au batut copiii intr-un mod inuman pt ca nu aveau o relatie buna cu tatal acestora (‘A Child called It’) Poate sunt cazuri extreme, dar sunt adevarate, pline de durere. Ne e frica de ele pt ca dorim ca totul sa fie frumos. Mergand mai departe, sa nu uitam ca razboaiele si regimurile totalitare nu au avut la baza iubirea.

    • Dar astea sunt cazuri de depresie post natala, de depresia mamei, ori in filmul asta nu e vorba de un copil neglijat si lasat in ghearele singuratatii, care sa-l fi slefuit inspre rau, n-a avut o copilarie dificila, cu o mama absenta si un tata beat si violent.

  5. Doamna, pui problema oarecum gresit. Am citit si cartea, acum trei ani, am vazut si filmul, care personal mi se pare magistral realizat, si ideea nu este ca este tabu sa recunosti ca nu iti iubesti copilul. Pentru ca femeia aia isi iubeste copilul cu o disperare cum rar gasesti.

    Ideea este ce faci si cum traiesti cand mereu ai sentimentul ca “raul salasluieste in copilul tau”. Cand mereu ai senzatia ca orice ai face, oricat te-ai stradui, simti ca rau exista in el si ca este dominant. Si cauti cu disperare binele din el, nu il gasesti, si insusi gandul ca poti crede despre copilul tau ca este rau te transforma intr-o mama rea pe tine, si iti proiecteaza asupra ta ca mama propriul esec. Femeia aia il iubeste all the way. Ce nu poate accepta este faptul ca ea a esuat in relatia mama-copil, isi asuma vina de a fi participat la monstruozitatile facute de fiul sau, chiar si prin simpla negare a faptului ca exista o samanta de rau in fiecare copil.

    Tabu-ul este de fapt “cum sa recunosti faptul ca crezi despre propriul copil ca este raul absolut”. Pentru ca nu poti recunoaste asta fara a recunoaste esecul tau total ca mama.

    • Bogdana, pun problema asa cum am receptat-o eu, fiind un film si nu un tratat stiintific, pana la urma asta mi-a inspirat mie. Mie nu mi s-a parut ca il iubea, ci ca facea tot ce-i statea ei in putinta sa mearga relatia aceea. Mi-a lasat senzatia ca ei insasi ii era frica de el. Acum, daca eu am inteles gresit, asta e. Filmul in sine mi s-a parut dureros, apasator si ambiguu incheiat. As fi vrut sa stiu de ce a facut ce a facut. Eu, ca spectator, aveam nevoie de o explicatie nu de un ridicat din umeri si un “acum nu mai stiu de ce am facut-o”. Pentru mine, filmul asta nu are o rezolvare.

      • Da, ai dreptate, este parerea ta, si greseala mea ca m-am exprimat asa, si nu am adaugat la finalul primei fraze “din punctul meu de vedere”… mi-am insusit rigla peste degete 🙂 si tu relax doamna, pana la urma asta fac filmele bune. Ne pun pe ganduri si ne rascolesc. Si cred ca (parere personala, da?) ca o particica din ei salasluieste in fiecare dintre noi. Mame sau copii, deopotriva.

    • mie mi s-a parut ca nu il iubea si cumva incerca sa inventeze rautatea ca sa justifice o lispa de afectiune. filmul nu l-am vazut, dar mi-ati facut pofta sa mai citesc odata cartea. daca as si gasi-o….

  6. OanaT

    M-ai facut curioasa si am vazut si eu filmul aseara. Parerea mea este ca ea isi iubea copilul, insa nu a stiut sa ceara ajutor specializat pentru el. Clar ca stia ca ceva malefic salasluieste in fiul ei si ar fi trebuit sa ceara ajutor…Poate un psihiatru ar fi imbunatatit lucrurile sau poate nu…Cine stie? Cred ca este foarte greu sa traiesti cu un copil ca cel din film si sa stii cum sa procedezi in fiecare situatie…

css.php Privacy Policy