Whose mommy is this?

8 Sep 2017 by

În prima zi când Lia a mers la școală cu autobuzul, nu știam exact unde e stația de dus, unde e cea de întors, aveam doar descrierea vagă (vă aduceți aminte: la dus: la intersecția dintre strada pe care stăm și Aleea X din dreptul străzii Y, aia circulară cu două guri pe principală, iar la întors: pe vis-a-vis de stația de dus, în sensul de mers, duh, v-am băgat în ceață. Da? E ok. Trece). Se face ora 3 și 10, oră la care ies copiii de la școală. Eu și Irina alergam iute, iute prin complex, să nu întârziem la întâlnire. Ajungem la cutia poștală pe care o luaserăm de reper de dimineață, trecem strada și rămânem cu gura căscată la grădinile superbe din fața caselor de pe colțul străzii circulare. O minune, poate o să reușesc să fac și poze la un moment dat. Cățeluși, flori, zâne, dragoni, pitici, clopoței de vânt, ce să vă mai spun, nu știam la ce să ne mai uităm, până am dat cu ochii de ce mai rămăsese dintr-o veveriță ghinionistă. Ewwww, mom, how can you be so cruel, se stropși tweenagera la mine, supărată că i-am arătat (în scop educativ, desigur, vezi, ce se întâmplă dacă treci strada aiurea și nu te asiguri blablabla) rămășițele șoarecului cu coadă stufoasă. 

Și cum stăteam noi așa, răsucind pe deget câte o șuviță și incantând străvechea formulă “părul meu să crească și al ei să putrezească” (mâna sus cine a copilărit în anii ’80 pe lângă Piața Unirii) încep să apară autobuzele. Acum, trebuie să știți că autobuzele astea sunt toate la fel. Galbene. Mai mari sau mai mici dar în principiu n-au firmă d-aia luminoasă pe care să scrie că sunt autobuzul nr 11 care se duce la Școala Z. Au ele câte un afiș lipit pe un geam lateral dar pe ăla nu apuci să-l citești decât dacă fierătania stă pe loc. Singurul semn că nu e autobuzul nostru e că nu se oprește, și gata. 

Trece unul mare, mai trece unul mai mititel și mai colorat (al unui afterschool particular) și la 3 și 17 minute trecute fix, unul din autobuzele uriașe începe să ne facă discret din ochi, semn că urmează să staționeze. Se oprește, scoate un fîssss prelung (ceva pneumatic pe undeva), extinde un semn de stop în laterală (e bine să nu depășești autobuze de școală care stau pe loc să coboare copiii, e păcat capital, se amendează grav, riști să rămâi fără carnet.) și deschide ușa din față. La volan, o cucoană cu ochelari de soare, cu un zâmbet până la urechi, se uită înspre cargo și zice:

– All right, whose mommy is this? 

Nimeni nu zice nimic, fiind la prima experiență mă gândesc că or mai coborî și alți copii la stația asta, zâmbesc și eu la șoferiță, ea zice hello I am Ms K, hai sus și vezi dacă e copilul tău în mașina mea, eu zic că-s mama lu’ Lia, mă urc, mă uit fix la Lia, n-o recunosc, că-și dăduse jos codițele și nu mai semăna cu ce înregistrasem eu în dimineața aia, asta ca să nu vă mai spun că e așa mică între banchetele alea că abia i se vede creștetul capului. Lia se uită la mine perplexă, zice “Mommy, I am Lia!” și mi se aruncă în brațe, sub privirile la fel de mirate ale celorlalți minipasageri.

Tweenagera se prăpădea de râs două trepte mai în spate. Lia, încă sub impresia puternică a momentului mă ține de mână și zice: Mom, you looked at me and you DIDN’T SEE ME! Bălmăjesc ceva scuze că-s bătrână și n-am ochelarii la mine (But Mom I AM your daughter! you don’t know your own daughter!) ne hlizim cu toții, îi povestesc lui Ms. K că vor fi și zile în care numai tweenagera o să stea la primire și gata că mai avea de livrat și alți copii, bye Ms. K, have a nice day. 

De emoție nici n-am apucat să-i arăt minunile din grădini, Irina fugise să se salute cu altă Mrs de la vechea școală, care tocmai își scosese cățelul la plimbare iar Lia continua să se mire că n-am recunoscut-o, că n-a lipsit decât câteva ore și…  Restul zilei s-a desfășurat fără incidente. 

Ieri la aceeași oră, cine inspecta din nou grădinile și număra piticii, eu și tweenagera. Se face și 17 trecute fix, iar trece un bus, iar nu se oprește, mai vine și ăla mic și colorat, trece în trombă, în cele din urmă ajunge și Ms. K. Se deschide ușa și iar aud:

– All right, whose mommy is this? 

De pe rândul doi de banchete se aude un răcnet mititel:

– She’s MY mommy, Ms. K, she forgot her glasses again!

 Lia, 6 ani, 4 luni și 5 zile. 

Cred că eu și Ms. K o să ne distrăm bine anul ăsta. 

Related Posts

Tags

Share This

css.php Privacy Policy