You broke my heart, mom…
E dimineață și în depărtare se aude goarna ce sună de intrare la școală. Mai avem de parcurs vreo 500 de metri și suntem deja la a 8-a oprire de când am ieșit din casă.
– Hai, Lioară, să mergem la grădi.
– Nu!
– Hai iubita mea, că e târziu și iar trebuie să intrăm prin față… Se închid ușile, puiule.
– Nu!
– De ce nu?
– Nu vreau la grădi!
– Toți copiii merg la grădi sau la școală.
– De ce?
– Pentru ca părinții să poată merge la serviciu.
– Tu n-ai servici!
– Ba am serviciu.
– Ba n-ai!
Scot din buzunar cutia de Smarties cu care voia să meargă la grădi. E ultimul argument. Mergi și-ți dau bomboane. Da, știu, bad, bad, bad mommy. Mâna sus cine n-a făcut niciodată chestia asta. Pun o bombonică portocalie în palmă.
– Haide, Lioară, să mergem la grădi.
Expresia feței i se schimbă imediat.
– Hai, pis, pis, pis… zic și fac doi pași cu spatele spre școală.
– NU!
Îi pun bombonica între buze. Scot alta galbenă și o pun în palmă. Mai fac doi pași.
– Haide, Lioară, să mergem la grădi.
Râde și face un pas. Mă mișc repede, cu spatele, aruncând din când în când o privire peste umăr.
– Prinde-mă!
Ajungem la școală. Îi trec numele în registrul întârziaților. O duc în clasă. Încă nu e veselă. Dar măcar nu se mai încruntă. La pauză o să ne vedem iar. Azi supraveghez clasa ei în timpul prânzului. Desigur, când dau să plec, se supără iar. De ce să mai stea?
La ora 3.15 când vin să o iau acasă, reluăm comedia. De data asta nu mai am bomboane. De data asta nu mai vrea să meargă acasă. Ar merge oriunde, doar acasă nu. De data asta rămâne în urmă, ar vrea să mergem în vizită, nu vrea acasă, n-o interesează nici o surpriză, dacă nu-i pun un film, preferă să stea afară.
– Lia, te rog, e frig, bate vântul și nu mi-e bine, hai acasă.
Se proptește în mijlocul aleii. Nu se mișcă. Fac 10 pași. E tot acolo. Stau între Lia și Irina, care e deja la 20 de metri în față, ușor plictisită de opririle dese și de urletele Liei. Din pasaj iese o mașină a poliției. Le fac semn să se oprească, să n-o lovească, o strig iar, îi arăt mașina, și asta o face să vină în fugă spre mine.
– Sorry, she doesn’t want to walk anymore and I cannot carry her, le zic polițiștilor.
Îmi zâmbesc. Au mai văzut ca mine.
– You broke my heart, mom…, îmi zice, când mașina se îndepărtează.
Probabil. Poate de fapt nu știe ce zice. Dar copiii și nebunii sunt cei ce spun adevărul cu cea mai mare ușurință. Știu, puiule, I broke your heart. Nu-s perfectă, te-am dus la grădi deși n-am serviciu. Te fac să mergi pe jos, că bate vântul și nu e vreme de stat în parc. Ce să facem…
Related Posts
Tags
Share This
Eu sper doar ca inima ta nu e “broke”. Si ca Lia va accepta pana la urma gradinita.Si ca lucrurile se vor aseza. Te imbratisez.
Inima mea, in momentul asta, e ca o mandala tibetana facuta cu prafuri colorate.
Nu înțeleg și pace de ce se face asocierea „copilul merge la grădiniță pentru ca mama merge la muncă”. Merge la grădiniță pentru că nicio mamă, acasă, nu va reuși să suplinească tot ceea ce înseamnă educația timpurie în grădiniță.
Cât despre ce-ați lăsat în urmă… uhhh… la noi din păcate sunt atât de mulți care cred că-i e mai bine copilului acasă cu o bunică depășită nu numai fizic, încât nu-l duc la grădi… Dar deja e altă discuție, nu?
Draga Cristina, chiar imi esti draga, esti ca o naluca a tineretii mele.
Ai dreptate doar pe jumatate: nici o mama, acasa, nu va reusi sa suplineasca tot ceea ce inseamna educatia timpurie la gradinita.
Pe de alta parte nici o gradinita nu va reusi sa suplineasca tot ceea ce inseamna siguranta, acceptare si explorare in familie in anii timpurii ai vietii.
Ceea ce ne face noua inimile tandari este ca intre aceste doua capete exista atatea plusuri si minusuri, atatea drame si atatea bucurii.
Iar efortul asta de a alege intre rau si mai putin rau, bine si mai bine este epuizant.
Eu ma regasesc perfect in “Ce sa facem …” -ul acesta.
In mod secret, admir parintii care n-au nici o indoiala cand decid intr-un fel sau altul pentru copiii lor..
Cristina, asta a fost raspunsul care mi-a venit in minte pentru moment. Asta e adevarul meu de acum, de fapt. Ca sa pot lua un job, copiii trebuie sa fie la scoala. Si chiar si asa, jobul ala trebuie sa fie aproape de casa (n-am timp sa merg cu autobuzul, aici distantele sunt mari) si intre 9 si 15…
Da, sigur, mergem la gradi sa invatam si sa ne jucam cu copiii si sa socializam si sa aflam chestii. Dar Lia stie ca mama mergea in fiecare zi la lucru, asa a facut mama de cand era Lia bebelus si avea 11 luni. Acum am trait un an in care mama n-a mers la lucru dar trebuie sa ne intoarcem la realitatea asta in care mama si tata au treaba lor si copiii la fel.
Încerc, poate de data aceasta reușesc să cuprind mai bine ce-mi trece prin minte.
Copiii merg la grădiniță indiferent dacă părinții merg sau nu la muncă. Gradinița n-are nimic de-a face cu asta. Grădinița nu este serviciul lui, și nici „alternativa” pentru că mama merge la muncă. Grădinița este ceea ce trebuie să se întâmple în viața lui.
Faptul că mama muncește – problema ei de ce (că trebuie sau că pur și simplu e genul, așa sunt și eu, nu aș putea să stau acasă la cratiță toată ziua) – și că mama se simte liniștită când știe că e copilul la grădi, că o ajută programul de dimineață, after, sau ce-o mai fi, asta e problemă de adulți.
Să zicem că vii acasă de la muncă, și te vaiți că șeful e nașpa, că muncești pe bani puțini, etc. Copilul „știe” că se duce la grădi ca tu X să te duci la muncă. Concluzia? Mama preferă să ma ducă pe mine acolo, să facă ceva ce nu-i place, când ar putea să stea cu mine acasă.
Și sunt sigură că vă amintiți povestioara aceea care circulă, cu copilul care vrea să cumpere cu banii de pușculiță o oră din timpul tatălui, la prețul „plătit” la muncă.
Despre ce înseamnă educația timpurie, cum ar trebui ideal să colaboreze grădinița cu familia… ce nevoi trebuie să satisfacă fiecare, cred că putem dezbate mult timp.
Ganduri bune!
Multumesc, Madi!