Ziua Sfântului Murphy în calendarul penibilo-frustrant
Desigur, în clipa aceea masa ginecologică începu a se învârti cu mine, repede-repede, în închipuite spirale ameţitoare, tensiunea îmi scădea vertiginos şi nu ştiam dacă să plâng sau să o înjur pentru lipsa de tact. Doctorul cel mucalit, fie-i ţărâna uşoară, a zâmbit calm: lasă, domnişoară, că dacă vă hotărâţi, se rezolvă. O să începem cu un mic tratament care să pregătească terenul pentru fertilizare şi apoi vom vedea cum evoluează lucrurile, nu intraţi în panică, numai moartea e definitivă şi nici despre ea nu ştim prea multe. Mă anunţaţi când vreţi. Până una alta, luaţi aci reţeta asta, vitamina A si E, mai poftiţi la un control peste 3 săptămâni.
Am plecat din cabinetul doctorului cu o hârtie pe care scria: infertilitate secundară. Desigur, un diagnostic aberant, întrucât, aveam să aflu mai târziu că secundară e doar infertilitatea după o primă sarcină, fie ea dusă la bun sfârşit sau nu. Dar atunci, în ziua aceea de ianuarie, lumea mea, făcută bucăţi, nu reuşea să se adune de pe jos, de prin zloata de noroi şi gheaţă a Bucureştiului iubit. Aveam 28 de ani. Ceasul biologic împrumutase bang-urile Big Ben-ului. Sigur, nu-mi pusesem problema să am copii. Ba din contră, folosisem toate metodele contraceptive posibile, mai puţin injecţiile cu anticoncepţionale pe care nu le consideram destul de sigure. Aveam în faţa ochilor doar cele 2 cutii de Postinor pe care le înghiţisem crispată, în dimineţi febrile. Mă gândeam că dacă e aşa, aceasta era pedeapsa divină pentru lejeritatea cu care ştersesem cea mai mică posibilitate de a avea un copil, pentru uşurinţa cu care refuzasem categoric orice şansă de sarcină, graba cu care îmi smulsesem din pântece orice posibil ovul fecundat. Desigur, dacă s-ar fi întâmplat „nenorocirea”, n-aş fi fost în stare să fac un avort şi asta le-o spusesem foarte hotărâtă tuturor partenerilor mei. Ironia soartei, acum aflam că să fi vrut să am un copil şi tot nu s-ar fi întâmplat.
Am ajuns acasă cu lacrimi în ochi şi pe o voce foarte gravă mi-am anunţat logodnicul că n-am să-i pot dărui niciodată un copil. 4 luni mai târziu, aceeaşi asistentă îmi confirma sarcina, doctorul mucalit între timp murise. Am făcut această introducere lungă în subiect pentru că ştiu că citesc aceste rânduri şi mămici şi fete tinere sau doamne la vârsta Big-Ben-ului în urechi şi taţi curioşi foarte de ce e în capul unei mame. Dacă vi se încurcă printre picioare un ţânc şi vi se întâmplă să vă întâlniţi pe stradă cu prieteni buni odinioară, care nu vă mai recunosc, aveţi ocazia să treceţi în revistă câteva amănunte pe care nu ni le-a spus nimeni pe când ne înduioşam la vederea pruncilor prin parcuri. Dacă nu cunoaşteţi încă bucuria maternităţii, iată ce vă aşteaptă, în acelaşi pachet cu valurile de prolactină care vă vor îmbrobodi creierul peste câtva timp, când veţi pica de oboseală, dar vă veţi topi instant la cel mai mic semn de bunăvoinţă al bebeluşului dumneavoastră.
Nu mi-a spus nimeni că după ce am să devin mamă, n-o să mai dorm niciodată o noapte întreagă, liniştită. Mi-au spus că bucuria de a fi mamă nu se compară cu nimic altceva şi e adevărat, dar suferinţa, durerea, oboseala, disperarea sunt piese din acelaşi puzzle.
Nu mi-a spus nimeni că somnul copiilor poate fi o bucurie mare sau o problemă uriaşă, am tot auzit expresia: dorm ca un prunc nevinovat!
Nu mi-a spus nimeni că în primii 40 de ani de viaţă copiii sunt o permanentă sursă de îngrijorare, de trăire cu inima în gât, de trecere bruscă de la agonie la extaz, de război cu sistemul, cu familia, cu prietenii, cu lumea în general. Am descoperit-o pe cont propriu, privindu-mi căsnicia cum se franjurează şi se drege şi iar se destramă şi iar o coasem la loc, din două părţi, cu fir roşu de mătasă.
Nu mi-a spus nimeni că o să asist neputincioasă la scene de neimaginat, în care copilul meu va fi înşfăcat de trei asistente, imobilizat şi înţepat aiurea în vene, cu ace de seringă „sterile, uitaţi”. Nu mi-a spus nimeni că n-o să am voie să le sar şi eu lor la jugulară, pentru că-s proaste şi rele şi n-au inimă şi îi învineţesc mîinile copilului meu care urlă şi mă strigă „Mamaaa! Mamaaaa!”.
Nu mi-a spus nimeni că voi fi pusă în situaţia să-mi las copilul pe stradă cu o femeie străină de mine şi ai mei, pe care o plătesc să îmi privească fiica jucându-se în parc în vreme ce eu merg la lucru, să aduc bani, să cumpărăm papi şi jucării… Nu mi-a spus nimeni că într-o zi, din senin, această femeie pe care am considerat-o minunată, ne va părăsi şi această despărţire neaşteptată mă va durea atât de tare încât n-am să mai pot să o privesc în ochi. Nu m-a avertizat nimeni că aceeaşi femeie mă va suna câteva zile mai târziu să-mi spună că vreme de câteva luni, pe când împărţea biscuiţii cu copila mea, îm sângele ei tropăia virusul Hepatitei A, pe care “poate” i l-a transmis şi Irinei.
Nu mi-a spus nimeni o mulţime de amănunte pe care le descopăr în fiecare zi, din ce în ce mai multe şi mai copleşitoare şi exasperante până la depresie.
Dacă mai ştiţi, poate mi le spuneţi. Acum, până nu îmi crapă inima de frustrare, de neputinţa de a lua asupra mea toate durerile ei, cele reale şi cele închipuite, acum şi pururea, până când moartea, singura definitivă ne va despărţi.
Nu pot decat sa citesc si sa plang! Sper din toata inima sa fie bine mititica ta!
Suntem aproape, nu atat de aproape cat ne lasa monitorul asta sa fim, ci atat cat se poate apropia sufletul!
Multumesc, sper sa fie doar o alarma falsa.