Cum să fac să-l uit

17 Feb 2010 by

Am stat şi m-am gândit destul de mult cum aş putea traduce titlul filmului pe care l-am văzut aseară. El se numeşte “The Eternal Sunshine of The Spotless Mind” şi e un film extraordinar de trist. Pe cuvânt că nu le caut, doar că de  filme vesele mai rar aud în ultima vreme. Nu am să vă povestesc filmul; dacă nu l-aţi văzut, poate veţi dori să-l vedeţi. Eu am citit despre el la Ana şi mi-am propus să-l văd. Abia aseară am reuşit.

Nu e un film nou.  Kate Winslet şi Jim Carey nu mi se pare că s-ar potrivi foarte bine pe ecran, dar până la urmă asta şi este ideea filmului. Jim Carey (complet neobişnuită această partitură pentru clownul cu care ne-am învăţat) e genul de bărbat timid, avid să trăiască o viaţă pe care nu are curaj nici măcar să o înceapă. Kate e adolescenta care refuză să crească, trăieşte sub imperiul primului impuls, dar, ca orice femeie de acest fel, tânjeşte după un strop de echilibru, care, evident, după o vreme o oboseşte şi o plictiseşte. Am regăsit sindromul plictiselii de prea multă pace şi în “Vicky Cristina Barcelona”.

Ideea care m-a făcut să scriu acest post cu titlu înşelător în contextul de faţă e aceasta: Un doctor a aflat cum poate fi realizată o hartă a creierului uman şi cum poate şterge de pe ea toate amintirile legate de o anumită persoană. Te cerţi cu iubitul, te duci la doctor cu o bocceluţă în care pui tot ce te leagă de acea persoană şi după o anamneză înregistrată pe casete, (am zis că filmul e vechi) te duci la culcare şi dimineaţa nu mai ştii nimic. În timpul nopţii o echipă de intervenţie vine la tine acasă şi şterge tot ce doare prea tare.

Problema e că nu şterge doar fazele neplăcute, doar amintirile chinuitoare, ci şterge tot. Tot, orice gând legat de un om care o vreme a fost cel mai important om de pe lume.

Am să mă întorc acum la adolescenţa mea şi am să vă povestesc despre unul dintre cei pe care i-am iubit aşa cum doar la 16 ani poţi iubi. Nu a fost o relaţie propriu-zisă, nu aşa cum înţelegem astăzi relaţiile între adolescenţi. N-am mers la film sau la cofetărie (pe vremea aceea nu existau McDonalds-uri), poate că ne-am plimbat prin parc, probabil ne-am sărutat de câteva ori, chiar nu mai ştiu detaliile astea. Ţin minte însă că nu a fost o “dragoste împărtăşită”, nici măcar una “morală” (toată adolescenţa mea a fost marcată de sindromul “celui mai bun prieten” – cum mă îndrăgosteam de cineva, prietenul lui cel mai bun făcea o pasiune bruscă pentru mine), n-a durat, pentru că el pleca în vacanţa aceea din ţară. Dar ţin minte că pentru mine a fost o tragedie înfiorătoare absenţa lui şi că oriunde dădeam peste o urmă din mirosul spray-ului sau aftershave-ului pe care îl folosea “El”, inima mi se făcea ghem şi lacrimile îmi umpleau imediat ochii. Mi-amintesc că într-o dimineaţă, tata a trecut pe lângă mine mirosind a acel Denim, nici nu mai ştiu ce culoare era. Doar a trecut prin cameră. Eu dădeam cu aspiratorul pe unul din covoarele acelea ce niciodată nu se eliberează de scame, şi când am simţit mirosul ăla, o fracţiune de secundă lumea mea a stat pe loc. Transpusă cinematografic, acea fracţiune de secundă s-ar fi văzut cam aşa: praful jucând în razele soarelui, suspendat ca într-un glob de sticlă, toate reflexiile luminii devenind mai puternice în modelul tăiat în geamurile de cristal de la uşile sufrageriei şi holul acela în mijlocul căruia eram eu, rotindu-se repede, repede şi sfârşind cu mine întinsă pe jos cu ochii-n tavan, privind aiurea şi nicăieri. Doar o fracţiune de secundă. Pentru că mirosurile sunt în stare să declanşeze cele mai puternice amintiri şi-n cazul meu, amintirea legată de acel parfum era aceea în care El îmi spunea “Zi ceva, repede, că plec”. Am izbucnit în plâns instantaneu, mă durea sufletul, simţeam cum inima îmi face implozie şi nu mai voiam decât să scot cumva mirosul acela din nări. Nu te poţi spăla de un miros ce pune stăpânire pe nările tale, orice ai încerca să faci atunci când eşti în criză, mirosul devine şi mai puternic. L-aş fi şters atunci din minte pentru totdeauna, aş fi renunţat la toate amintirile despre El, doar ca să nu mai doară? Poate că sub impulsul momentului da, aş fi făcut-o.

Dar cu ce aş mai fi rămas dacă în cei aproape 20 de ani de când am început să iubesc (naiv, prosteşte, cu speranţă, fără justificare, nebuneşte) aş fi şters din amintire toate episoadele legate de cei ce au însemnat destul de mult pentru mine încât să nu mă doară?

Eu astăzi sunt suma tuturor trăirilor mele, fie ele bune sau rele. Eu astăzi pot să râd de disperarea cu care m-am agăţat mereu de alţii, de naivitatea cu care le-am crezut poveştile inventate ca să mă părăsească sau, dimpotrivă, ca să mă mai păstreze puţin, azi pot să-mi dau seama că dacă aş fi fost puţin mai atentă, puţin mai sigură pe mine, dacă mi-ar fi spus cineva frazele alea siropoase pe care le vedem prin filmele americane, dacă mi-ar fi dat cineva acele instrumente de evaluare a aproapelui, poate că n-aş mai fi făcut greşelile pe care le-am făcut. Poate parcursul meu a fost altul. Poate aş fi plâns mai puţin, poate sufletul m-ar fi durut mai puţin, poate inima mea proastă ar fi fost mai întreagă.

Nu, n-aş şterge nimic din ce am trăit. Aş fi dezamăgită să-mi repet greşelile. Asta da. Nu e bine să uiţi, e bine să ierţi.

Şi prin iertare, am aflat recent, se înţelege că o greşeală pe care altcineva o face faţă de tine e scoasă din discuţie. Nu mai discuţi despre ea. Nici cu persoana care ţi-a greşit, nici cu alţii. Am aflat că dacă nu iertăm e ca şi cum am bea otravă sperând că celălalt o să crape. Deci, întrebarea corect formulată nu e “cum să fac să-l uit”, ci “cum să fac să-l iert”. Iertarea nu presupune automat uitare.

Tu ce-ai face? Ai şterge o bucată din viaţă doar ca să nu mai doară?  Ai renunţa la amintiri şi la tot ce se poate învăţa de acolo, doar ca să nu mai doară?

Related Posts

Tags

Share This

12 Comments

  1. Pe deplin de acord cu tine. Daca acum sunt multumita de locul in care ma aflu e tocmai datorita sumei de experiente din trecut. Fara greselile facute, fara istoriile triste, fara prostiile comise, n-as fi ajuns aici. Si eu mai am de iertat. Din pacate. As vrea sa am acel burete magic mereu la indemana, dar uneori devine cam greu de scos din buzunar.
    Analizand la rece, sunt chestii pe care mi-as fi dorit sa le fi facut altfel. Dar tinand cont de punctul final al calatoriei de pana acum, pot spune cu mana pe inima ca nu am regrete. 🙂

  2. oh, welcome back!

    • eh, am venit luni seara … valizele sunt inca nedesfacute complet. 🙂

  3. maria

    din categoria aceasta a filmelor cu editorii memoriei mi-a placut “the final cut” cu robin williams si nu-i trist, e doar de pus pe gand.

  4. bp

    mi se pare ca asa cum a aparut la noi, “stralucirea eterna a mintii neprihanite” e o traducere destul de inspirata, nu ? si pe mine m-a marcat filmul si l-am vazut de 2 ori, la distanta de citiva ani. e interesant ca filmul se recepteaza diferit in functie de situatia din viata ta. faptul ca inregistrarile sint pe casete nu cred ca denota vechimea (totusi filmul e dupa 2000) ci faptul ca sistemul de stergere era intr-un stadiu destul de incipient.
    ca sa fiu on-topic, n-as sterge deloc amintirile care dor, ci cele de care mi-e jena, lucrurile incerte pe care n-as fi in stare sa le povestesc.

  5. ruxij

    Nu as renunta.Am numai de invatat din trecut.Inca ma mai doare sa ma uit pe fotografiile facute in momentele fericite si nu stiu daca vreodata o sa inceteze sa mai doara.Dar ca sa poti continua trebuie sa ierti, exact asa cum spui, nu te mai gandesti si nici nu mai discutii cu altii sau cu cel in cauza, despre ce a fost, mai ales ce a fost rau.Asta e ce mi-am promis mie insami la rascrucea dintre ani, ca 2010 sa fie anul in care, sistematic, sa elimin discutiile si gandurile despre ce a fost.Sper sa tina…eu cred ca va tine ;)Te-am pupat!

  6. mamica_de_sebastian

    NU ,nu as sterge nimic,amintirile mele fericite si triste e singura legatura cu trecutul meu.

  7. mamica_de_sebastian

    sint singura legatura.off limba romana,am inceput sa o uit si pe asta:)

  8. Cat de adevarat e asta si ce bine spus, “(…) daca nu iertam e ca si cum am bea otrava sperand ca celalalt sa crape!” Si cand ma gandesc ca uneori era sa ma otravesc!!!

    Cred ca suferinta ne adanceste umanitatea; nu sunt masochista :))), pur si simplu inteleg in dimensiunea astal ce am trait si cred ca amintirile dureroase configureaza o parte importanta din eu. Asta si pentru ca cei mai buni oameni intalniti de mine au trecut prin mari suferinte…

    Asadar, cu sufletul deschis si deblocat prin iertare, inainte!

  9. Un subiect de pus rana pe zahar… asa am gandit cand am vazut filmul. Trist, dureros, cu cateva raze de lumina – mi se pare ca la final ei se reintalnesc si incep din nou povestea.. pentru ca e ceva in ei care-i face sa se caute si sa se tot regaseasca.

    Asa ca nu mi-as sterge amintirile, oricat de dureroase sau de rusinoase ar fi unele, pentru ca, in timp, am inceput sa vad ca unele lucruri trebuie sa se intample – ca sa putem creste, sau doar pentru ca celalalt are ceva irezistibil.

    Si eu am memoria olfactiva dezvoltata, Denim negru imi va aminti mereu de dragostea adolescentina…

  10. vio

    eu as vrea sa sterg cu buretele o intimplare sau o serie de intimplari din copilarie. n-au legatura cu vreun amor si faptul ca nici dupa 20 de ani n-am reusit sa o iert pe persoana pe care o invinuiesc, desi intre timp ea nici macar nu mai traieste, ma dezamageste intr-un fel… de fapt, n-as vrea musai sa iert, as vrea sa uit.
    as vrea ca ce mi s-a intimplat sa nu mi se fi intimplat niciodata si sa nu i se fi intimplat nimanui.

  11. toate amintirile fac parte din noi,din ceea ce suntem acum in prezent,indiferent ca am luat decizii care acum nu ni se mai par corecte.eu asa consider,ca inafara de ceea ce am facut bun pana acum,nu as fi persoana de astazi fara greselile mele si momentele triste din viata mea,asumate bineinteles.
    referitor la film, a fost bizar sa il vad pe jim carrey asa,ma asteptam ca din clipa in clipa sa faca ceva care sa ne amuze,sa se strambe,whatever.

css.php
Privacy Policy