La treizeci: Adevărul e că nu rămânem prieteni

28 Sep 2009 by

dancer-pairs

De fiecare dată când m-am îndrăgostit am spus: asta e iubire adevarată! Îl iubesc pe omul ăsta. Am spus asta şi la 14 şi la 16 şi la 18 şi la 22 de ani, am spus-o de fiecare dată. Şi chiar credeam.

Când m-am despărţit de cel care a fost primul meu iubit de-adevărat, mă întrebam cum de mai exist în afara existenţei noastre… Mi-amintesc şi acum despărţirea aia. Mă săturasem să avem acelaşi discuţii de fiecare dată, eram de prea mult timp împreună (aproape 3 ani) şi ajunsese să mă enerveze chiar şi cele mai mărunte gesturi pe care le făcea: felul în care să scărpina în cap, faptul că scotea limba atunci când apăsa pe butonul care acţiona pompiţa de apă ce stropea parbrizul maşinii, până şi atingerile lui îmi deveniseră nesuferite şi asta după ce fusese primul bărbat din viaţa mea şi mă dăruisem lui cu sufletul şi cu trupul şi inventasem declaraţii de dragoste anume formulate pentru el… Am citit undeva că dragostea durează trei ani, aşa e, prima mea dragoste împărtăşită nu doar psihic, ci şi fizic, a durat nici trei ani. M-am trezit într-o dimineaţă la vreo lună după despărţirea asta mirându-mă cum de mai respir fără el, cum de nu se deschide pământul să mă înghită. Îl vedeam peste tot, îi împrumutasem ticurile şi expresiile, mă transformasem într-un hibrid ciudat între ceea ce fusesem eu până la el şi el însuşi, eram acum jumătate eu şi jumătate din el, două fragmente lipite stângaci care umblau laolaltă prin lume, gata, gata să se dezintegreze… Dar am supravieţuit. Şi în scurt timp m-am îndrăgostit iar, la fel de sincer, la fel de pasional, am fost iarăşi dispusă să mă transform, să mă mulez pe personalitatea celui pe care îl iubeam, să-i fac pe plac, să îi intru în voie. Nici cu acesta nu am rămas. Am luat-o de fiecare dată de la capăt, sperând mereu că de data asta am ajuns într-un port liniştit, în care pot să-mi las ancora să se scufunde în nisipurile de sub apele limpezi. Dar apele nu rămân niciodată limpezi, tot timpul intervine ceva, o furtună, o femeie mai tânără, mai frumoasă sau pur şi simplu alta, apoi intervine rutina sau descoperi că priorităţile sunt altele, până când iar mă trezeam într-o dimineaţă şi ziceam: la dracu cu toate astea, nu mai vreau, nu mai suport! Şi-atunci, mă îmbărbătam la gândul că iar trebuie să rostesc formula clasică: “nu e vina ta, ci a mea, n-a fost să fie, îmi pare rău, n-am să te uit niciodată, rămânem prieteni…”

Adevărul e că nu rămânem prieteni, n-am reuşit să rămân prietenă cu nici unul dintre cei ce m-au iubit sau pe care, deşi i-am iubit, i-am părăsit. Toate iubirile astea de tinereţe le-am “dat la spate pur şi simplu” şi m-am bucurat că oraşul în care trăiesc e uriaş, destul de mare, cât să nu te întâlneşti cu niciunul din cei pe care chiar vrei să-i ocoleşti.

La fel s-a întâmplat cu ei. Toţi trăiesc, sunt pe la casele lor şi probabil că nici nu se mai gândesc la mine. Poate doar în treacăt, sau dacă mai întâlnesc din amicii comuni, care nu ratează nici o ocazie să dea raportul: Ai auzit de A.? Întotdeauna e ceva de auzit despre A. Eu însămi nu mă gândesc prea des la ei, n-am vreme şi nu-mi ajută la nimic.

Mult timp m-am mulţumit cu foarte puţin, spunându-mi că dincolo de marea mea dragoste nu există decât o relaţie de tipul ăsta: doi oameni singuri care împart facturile, greutăţile, rarele bucurii. M-am înşelat. Poţi să trăieşti frumos, altfel, bucurându-te de fiecare dimineaţă. N-am intrat în nici o sectă, nu m-am apucat de droguri şi nici nu m-a lovit iluminarea. Dar mi-am spus: viaţa mea e aşa cum eu mi-o fac. Vreau să fie colorată şi plină de muzica şi neplictistoare. Aşa am s-o fac. Nu mai vreau să sufar de singurătate. Nu mai vreau să mă sufoc în propriile mele iluzii. Am înţeles un lucru mare: celălalt e ca şi mine, un alt om. Nu trebuie să îmi semene, n-am nici o şansă să schimb în el ceea ce el nu vrea să schimbe. Nu pot să leg pe nimeni de mine şi nici să mă agăţ de el nu e cinstit. Nici măcar marile iubiri nu realizează legatura aceea permanentă, indestructibilă, care te face capabil de orice. Toate iubirile mele de până acum n-au durat. N-am murit, deşi teoretic, ar fi trebuit să mor de cel puţin trei ori. Şi cel mai important mi se pare faptul că a început să-mi placă de mine şi să mă accept aşa cum sunt, mi-am amintit cine sunt de fapt şi cine vreau să devin şi n-am mai acceptat în personalitatea mea nimic din ce îmi era străin sau era de împrumut.
Astăzi sunt eu însămi, pe cale să mă simt bine în pielea mea.

Azi îl aştept pe cel lângă care am să pot să mă odihnesc liniştită. Cred în destin şi le sunt într-un fel recunoscătoare tuturor celor ce au trecut prin viaţa mea, pentru că supravieţuind relaţiilor pe care le-am avut, am devenit mai puternică, mai eu însămi. Am înţeles că sufletele pereche există, dar nu le poţi lega de tine dacă ele nu se vor legate. Sunt puţin mai înţeleaptă şi mai sigură pe mine, mă iubesc mai mult. N-aş fi reuşit să mă iubesc pe mine dacă nu aş fi înţeles ce au iubit şi ce au urât ei la persoana mea. Între atâtea dezamăgiri s-au întâmplat şi lucruri bune. M-am desăvârşit ca femeie. Privesc în urmă fără mânie şi îmi spun că, în definitiv, pe toţi i-am iubit cu adevărat şi fără ei, eu nu aş fi fost cine sunt. M-am împăcat cu mine şi mi-e bine.

Văd uneori tinere frumoase lângă bărbaţi care nu le merită şi îmi vine să le trag deoparte şi să le spun: trezeşte-te! Viaţa poate fi frumoasă şi lumea nu se termină cu prima dezamăgire. Dar îmi dau seama că fiecare trebuie să-şi implinească propriul drum, să-şi găsească portiţa de ieşire şi să se lovească de pragul de sus. Doar aşa învăţăm, din cucui în cucui.

Related Posts

Tags

Share This

17 Comments

  1. G.

    Esti o invingatoare! Asta reiese din fiecare vorba citita aici. Bravo tie! Dar sigur cel care iti va fi cu adevarat “suflet pereche” va aparea cand nu te vei astepta.

  2. G. are dreptate. Exact cand te vei astepta mai putin. 🙂
    In rest, sunt TOTAL de acord. Nici eu n-am ramas prietena cu fostii. Chiar deloc, nu stiu, n-am talentul asta. 🙂
    Si, da, e nevoie de cucuie ca sa invatam sa fim bune cu noi insene. Nu stiu daca se aplica si la ei, sper ca da.
    Sotului meu, cand ma/se intreba de ce nu ne-am cunoscut noi doi mai demult, de ce a trebuit sa treaca atata timp pana sa ne gasim, facand el scenarii posibile despre cum ne-am fi intalnit noi si ne-am fi indragostit, mai devreme decat s-a intamplat in realitate, ei bine, i-am raspuns ca eu cred cu tarie ca ne-am cunoscut atunci cand a trebuit, nici un minut prea tarziu.
    Ca poate daca era mai devreme n-am fi fost pregatiti unul pentru altul, poate ne-am fi placut, ne-am fi indragostit, dar nu ne-am fi potrivit asa cum ne potrivim acum, cum ne mulam firile si temperamentele, indulcite de la cucuiele precedente, unele pe si pentru altele. 🙂

  3. nu poti ramane prieteni decat daca relatia a fost mai mult prietenie decat pasiune. cum sa fii prieten cu un om pe care ti-ai proiectat atat de intens sentimentele si resentimentele?
    si apoi, nu poti sa fii prieten cu cineva care ti-a incalcat valorile, te-a facut sa te simti uneori inexistent, alteori in plus, alteori ti-a dat ganduri criminale… nici un adevarat prieten n-ar face asta 🙂
    nu, relatiile de cuplu iti sunt date sa evoluezi. fie impreuna, in cazurile fericite, fie individual, dupa 🙂
    bucurandu-te ca ai aflat in ca o modalitate de ,,asa nu” 🙂

    • sa evoluezi sau sa te lasi tras in jos si sa ai senzatia de decorporalizare stranie, aia cand te privesti de undeva de langa lustra si nu-ti vine sa crezi ca tu esti atat de jos…

      • sa evoluezi.
        chiar daca pe moment nu-ti dai seama.
        si acum mi-aduc aminte si rad de ,,mai bine nefericita cu el decat fericita fara el…”
        noroc ca nu m-am luat prea tare in serios, cred ca ar fi fost destul de magulit…
        acum sunt fericita, de mult timp…

        jos? e minunat cat esti LANGA lustra. se poate mult mai rau.

  4. Alina

    Incepand de la varsta de 16 ani, an avut 4 relatii a cate 3 ani fiecare, fara a petrece o singura zi in singurătate, mulţumindu-mă cu putin, numai sa nu fiu singura, convinsă că mai bine nu se poate, sprijinita mereu pe cel de langa mine, de la care preluam si eu gesturi, idei, obiceiuri si cate si mai cate…pana ma saturam, simteam ca ma pierd ca individ in ecuatia respectivei relatii.
    Dupa fix 12 ani, cu foarte mare greutate, am iesit din cea din urma relatie si cea mai intensa, fapt care a presupus si anularea unei nunti (inotand in contra curentului, caci era anul in care toti prietenii mei s-au casatorit unul dupa celalalt) Era genul de relatie rezultata exclusiv din atractia opusului, care te consuma pana la epuizare si pe care vrei sa o faci sa mearga pentru ca vrei tu, pentru ca simti ca asa trebuie, pentru ca altii iti spun ca nu va functiona si tu trebuie sa le demonstrezi contrariul. Dar in cele din urma, oricat am iubit acea persoana, tocmai diferentele dintre noi, care ne-au adus la un loc au impus despartirea. Cat m-a luptat cu mine pana a luat acea hotarare, cat m-am consumat, cat ma temeam sa fiu “Singură”. Despartirea insemna si sa pun de-o parte pentru o perioada nedeterminata planurile de-o viata de a avea o familie.
    Apoi…la 3 luni dupa ce am devenit, pentru prima oara dupa 12 ani, propria mea stapana a cazut bomba: eram insarcinata in trei luni. Matei fusese conceput cu 2 zile inainte de a ma desparti de tatal lui, in niste circustante pe care le credeam imposibile. Dar o data asumata si indelung muncita decizia despartirii, am simtit ca nu e loc de compromis. Avand de infrutat afurisita gură a lumii si muuulte presiuni din afara, am stiut ca am de ales intre 1) a ma casatori, ceea ce semana pt. mine da, o anumita siguranta, dar si a-mi creste copilul intr-un mediu familial “normal”, insa presarat cu certuri si lipsit de armonie, cu o mama intristata in timp, care simte ca in acea ipostaza valentele firii ei sunt nu sunt valorificate si apreciate, ceea ce ar fi dus sau nu la o ruptura in timp, petrecuta sub ochii copilului.
    2) a merge ipotriva curentului si a parerii tuturor si a-i creste copilul singura si in armonie.

    Au trecut 3 ani jumate de la acea decizie asumata, acceptata si nu a avut in nici o secunda vreun regret. Tatal lui Matei este implicat, prezent si a reusit sa ramana astfel chiar daca are o alta relatie. In primul an a participat la fiecare baie de seara a copilului, vine sa il vada oricand doreste, il ia cand doreste si, ce e mai important, e prezent atunci cand e cu Matei. (multe prietene/cunostinte casatorite cu copii se plang ca singura interactiune a tatalui cu copiii lor se limiteaza la “Buna ziua”)

    Si chiar daca discutiile noastre se rezumă aproape numai la Matei, chiar daca orgoliul ranit a mai pus piedici şi a aprins scântei la inceput…am ramas prieteni. Si ramanand prieteni are o alta parte pozitiva: apuc sa il mai observ uneori si sa imi reconfirm faptul ca am luat decizia buna 🙂

    Am avut momente cand, realizand o retrospectivă a relaţiilor trecute, m-am blamat pentru nereuşite şi pentru faptul ca m-am multumit cu putin sau ca m-am complacut in relatii care nu mai meritau, dar apoi am realizat ca fiecare relaţie, fiecare persoana prezenta astfel in viata mea a avut rolul si menirea sa la momentul respectiv. Si chiar daca respectivii fosti sunt acum ba unul la Bucuresti, unul la Cluj, unul la Timisoara, s-a intamplat sa imi tot iasa in cale in timp si nu suntem neaparat prieteni, dar, vorba lui tata: “E loc de Bună-Ziua” 🙂

    Cat despre mine: am facut o greseala. Inlaturand pentru moment orice ganduri “romantice” din viata mea, am inlaturat total si speranta de a… (din motive cliseistice era sa scriu “a-mi reface viata”, dar asta e viata mea acum si e Perfecta). Pe scurt, speranta si increderea in destin pe aceasta latura a implinirii prin alta iubire decat cea absoluta de mamă.
    Dar adevarul e ca incep sa ma simt singura, se largeste in mine un gol pe care Matei, familia si prietenii nu il pot umple.
    Si imi spun sa am rabdare…

  5. bp

    e adevarat, nu poti ramine un adevarat prieten cu fostul, mai ales daca despartirea a fost greoaie si dureroasa. nu are niciun sens sa amesteci lucrurile. uneori mi se mai face si mie dor de cite-un fost, sau mai mult de mine in perioada aia, tare as vrea sa o pot privi cu ochii de acum 🙂

  6. Eu nu am ramas prietena nici cu tatal primului meu copil, abia ce ne salutam cand ne intalnim, alte cuvinte sunt de prisos. Nici macar despre copil nu vorbim, de fiecare data cand vorbeam ne certam si ajungeam sa ne trantim telefoane in nas pana cand am ajuns sa ne evitam reciproc. urat, nasol…dar copilul a crescut si lucrurile s-au mai asezat. macar nu ne mai certam, adica eu evit asta. Poate si el, nu stiu.

    Ce voiam sa spun de fapt 😉 este ca ai scris minunat. Ma bucur ca te-ai regasit. Pup1

  7. takes two to tango… Eu vorbesc in pustiu.

  8. Timp de un an de zile nu am putut fi decat prieteni. Apoi m-am indragostit iremediabil de el. Nu am putut mai devreme, pentru ca nu-mi incheiasem toate socotelile cu mine. Anul ala nu a fost timp pierdut, ci castigat. Asa cred ca e si timpul tau de pana acum. Castigat. Si nu-l astepta. Poate ca e ratacit pe undeva. Cauta-l si trage-l de maneca! Sau macar asa va intalniti pe drum. Eu iti tin pumnii!

  9. Sunt pe drumul bun, Crina. Sunt bine:)

  10. Tudor

    Nu, nu esti bine. Doar te iubesti un pic mai mult pe tine fata de ieri, sa zicem. Ceea ce nu e neaparat un lucru rau. Insa iti maninca incet-incet din resursele disponibile pentru altii.

css.php
Privacy Policy