Poveste cu zmeie

11 Mar 2011 by Ada

N-o să plâng. Suntem adulţi, ce atâtea sentimentalisme. Îmi şterg lacrimile iute, să nu mă vadă că am plâns. Se depărtează de mine cu paşi mari, nici nu ştie să meargă altfel, decât cu paşi mari. Trece de poartă. Rămân dincolo de panglica de care nu am voie să trec. Ofiţerul care îi controlează laptopul îi face semn că totul e în regulă. Îmi mai face o dată cu mâna, apoi pleacă, fără să întoarcă vreun moment capul. Îmi şterg ochii cu podul palmei şi mă răsucesc pe călcâie. Acelaşi ofiţer care îl lăsase să plece trece pe lângă mine şi-mi zice aşa, din mers:

– Nu mai plângeţi, doamnă, că se va întoarce, vă spun eu. Vine înapoi.

Zâmbesc stingheră şi plec mai departe. Mă urc în maşină, încerc să intru pe şosea, dar nu nimeresc ieşirea, mă învârt în jurul rondului de vreo două ori până reuşesc să ajung unde trebuie. Pe ambele telefoane primesc acelaşi mesaj, în aceeaşi clipă. “Te iubesc!”. Atât. Tot drumul spre casă stau cu mâna pe locul din dreapta. Tot drumul spre casă, Prietena Mea îmi vorbeşte.

– Nu mai plânge, o să fie bine, se va întoarce, ai să vezi.

– Nu cred că se mai întoarce. Asta simt acum, am senzaţia că a plecat de tot şi mi-e groază să mă duc acasă, o să fie atât de pustiu… Abia ne obişnuiserăm să fie bine. Ştii cum e să-ţi fie 90 la sută din timp greu şi pe urmă să ai o pauză, în care totul să se schimbe, să fie în sfârşit cum trebuie şi să se termine brusc?

– Ce voiai să facă?

– Să rămână!

– Nu putea să rămână, ştii bine că nu avea cum. Hai, fii atentă la drum.

– Nici nu ştii ce greu e să rămâi pe loc…

3 luni mai târziu

N-o să plâng. Suntem adulţi.

– Mergem?

– Mergem.

Am ajuns foarte repede la aeroport. Prea repede. Toate semafoarele fuseseră pe verde, parcă se vorbiseră, parcă locul ăsta se bucura să scape de mine şi să mi-l ia înapoi pe bărbatul ce privea încruntat înainte, foarte atent la depăşiri, ţinând volanul cu o singură mână,  fără să-şi dezlipească mâna dintr-a mea.

Am ajuns devreme. Am predat valizele. Am rămas cu mâinile goale şi cu dinţii înfipţi în buze. Locul ăsta e ciudat, dacă îţi strângi prea tare iubitul în braţe sau vrei să-l săruţi ca-n filme, e periculos, cineva poate să cheme poliţia şi nu vrei asta.

– Vrei să mănânci ceva?

– Nu, am să mănânc în avion.

– Hai să ne mai plimbăm.

– Hai.

Dar cât să te plimbi? Cât de mare să fie aeroportul ca să poţi merge până scapi de tristeţe, până te scuturi de ea ca de o haină prăfuită, transpirată, pe care ai purtat-o cale prea lungă?

– Mă duc.

– Bine.

Pe aici începe drumul spre casă. Dincolo de poarta asta, de care el nu are voie să treacă, începe călătoria mea înapoi spre copilul care îşi aşteaptă darurile.

Ne îmbrăţişăm. “Ne vedem de Crăciun, fac tot ce pot să vin”, îmi spune, şi vocea îi tremură.

Mă desprind de el şi dau să trec prin poartă.

Mă trage înapoi de mână.

– Stai, să te mai strâng o dată în braţe.

Suntem oameni în toată firea. Mă ia în braţe şi plângem, ca doi oameni în toată firea, cărora nu le mai pasă că ar putea cineva chema poliţia.

– Te sun când ajung.

– Bine. Ai grijă.

Ne ştergem lacrimile unul altuia, ne sărutăm şi mă desprind din nou de el, fără să mai întorc capul. Trec prin poartă, pun geanta de umăr pe banda rulantă şi o deschid. Ştiu lecţia. Pregătesc paşaportul, biletul de avion, scot laptopul şi sunt gata să îl deschid. Ridic mâinile şi mă las scanată cu detectorul portabil. Am obrajii uzi. Una dintre femeile care controlează femeile pe acest aeroport mă vede plânsă.

– Vreţi, vă rog,  să veniţi puţin?

– Sigur.

– Poftiţi aici, mai într-o parte. Aceasta este geanta dumneavoastră?

– Da.

– Paşaportul şi biletul, vă rog. Unde călătoriţi?

– La Bucureşti.

– Ridicaţi, vă rog, mâinile. Vă simţiţi rău?

– Nu.

– Aveţi nevoie de un doctor?

– Nu, mulţumesc, sunt bine.

– Dar sunteţi tristă, vă supără ceva. Aţi plâns.

Are spre cincizeci de ani şi e de culoare. E în uniformă. Vorbeşte calm, dar vrea răspunsuri. Îmi dau seama brusc de ce, probabil scrie în manualele lor că orice persoană care pare neliniştită înainte de un zbor, mai mult decât obişnuita frică de avioane, e un potenţial pericol. Poate are o bombă ascunsă pe undeva şi tocmai realizează ce e pe cale să facă şi plânge, cine ştie, de teamă, sau de emoţia că se va revedea cu Allah.

– Ah, nu, n-am nimic, e adevărat că sunt tristă. Ştiţi, plec pentru totdeauna.

– Unde plecaţi?

– Acasă.

– Şi de asta plângeţi?

– Îl vedeţi pe tipul înalt de acolo? zic şi îl arăt cu degetul.

– Da.

– Pe el îl las aici şi nu ştiu când o să-l mai văd. Iar eu nu mai pot să mă întorc.

O văd cum pune jos detectorul de metale.

– Ah, despre asta era vorba! Nici măcar nu te mai controlez. Vino încoace, acum înţeleg de ce plângi, nu ai nevoie decât de o îmbrăţişare…

La vreo zece metri în spate, după o panglică de care nu are voie să treacă  e un  Bărbat minunat de care mă despart pentru cine ştie cât timp. E nedumerit de prelungirea nejustificată a controlului de la check in. O femeie în uniformă mă îmbrăţişează.

– Nu mai plânge, îmi spune, şi-n clipa aia toate lacrimile pe care le-am ţinut în frâu încep să curgă pe obrajii mei de om în toată firea.

Plâng în braţele acestei femei, cum n-am plâns niciodată în braţele nimănui. Ştiu că mă înţelege, probabil a văzut mai multe ca mine, în fond aici se despart în fiecare minut atâţia oameni. Există manuale pentru consolat pasagerii?

– Ascultă, îmi spune, ai să-ţi aminteşti ce-ţi spun eu acum. Uită-te la mine. O să fie bine. Lasă-l să-i fie dor de tine. Îţi garantez că te vei întoarce, dacă nu te aduce pe tine aici, sigur va veni el la tine. Doar lasă-l să-i fie puţin dor de tine.

Hm, aşa ceva nu are cum să scrie în manuale. E o chestie între femei, gândul uneia mai în vârstă menit să aline lacrimile uneia foarte triste. O cred. Vreau să o cred.

Dincolo de panglica de care nu are voie să treacă, celălalt om în toată firea mă priveşte îngrijorat. Încă nu i s-au uscat obrajii nici lui.

Femeia îmi şterge ochii ca unui copil.

– Haide, întoarce-te şi zâmbeşte-i, să se liniştească.

Mă-ntorc spre el, îi fac semn că totul e bine… Plec acasă. Are cheile, dacă vrea să vină, vine. Va veni de Crăciun, mi-a promis că va face tot ce poate, dar “tot ce pot” în momentul ăsta nu e destul pentru mine. Mă doare sufletul.

Nici nu ştiu ce e mai greu, să pleci sau să rămâi…

2 ianuarie

– Te iubesc!

– Şi eu te iubesc.

– Când te întorci?

– La primăvară. Uite, aici pe calendar, unde pun bulina asta, într-una din zilele astea mă întorc.

– Dar mai e mult până la primăvară!

– Lasă, că trece repede timpul. Şi când vin mergem să înălţăm zmeul ăla în parc, da?

– Dar o să-mi fie dor de tine.

– Şi mie o să-mi fie dor de tine, pisicuţă…

Mă uit la ei şi îmi muşc buzele. Suntem oameni în toată firea, n-o să plângem. Mai ales că de data asta este şi cea mică de faţă. Cum să plângem, ce exemplu dăm? Ieşim din casă şi el încuie uşa cu cheia lui. E foarte de dimineaţă, străzile sunt goale, ajungem devreme la aeroport.

– Bem un suc?

– Hai să bem un suc.

Nu-mi arde de sucuri, iar am un nod în gât, gata, s-au terminat sărbătorile mele şi iar mă întorc singură acasă. Dar copilul vrea un suc, ce să-i faci? E mai simplu să te ascunzi după pahare. Bem suc. Copila face poze cu telefonul meu mobil, şi-a descoperit această nouă pasiune.

– Acum fă-ne tu nouă.

Mă execut. O ia în braţe şi o strânge la piept, ea se cuibăreşte ca o pisică la pieptul lui. Îl conducem la check  in. Copila plânge şi asta îmi rupe inima definitiv. Îmi şterg repede lacrimile, cât e ea cu capul lipit de pieptul meu. Îi tremură vocea când mă întreabă:

– Sigur se întoarce?

– Sigur.

– Şi nu mai pleacă?

– Nu mai pleacă.

Îi facem cu mâna. Şi el ne face cu mâna.

– Haide, mergem acasă?

– Da-mi pui un film?

– Da.

Sunt mai liniştită de data asta? Da, trei luni trec repede şi apoi e atâta treabă de făcut. Trebuie să ne pregătim. Telefonul clincheteşte. “Au fost cele mai frumoase sărbători. Vă iubesc!” Dacă stau bine să mă gândesc, îmi plac mult declaraţiile cu semn de exclamare. E bine. Ne iubeşte. Nu doar pe mine, pe noi ne, pe mine şi pe ea. Pe noi la un loc, aşa cum trebuie.

1 aprilie 2010

Azi mi-am adus aminte de ea. A avut dreptate. Azi avem din nou întâlnire la aeroport. Şi aş vrea să-i mulţumesc cumva unei femei de vreo cincizeci de ani, al cărei nume n-am să-l ştiu poate niciodată, pentru minutele acelea în care mi-a şters ochii şi mi-a promis că am să-mi aduc aminte de ea. Mulţumesc. Aţi avut dreptate, doamnă, vine. Şi în prima zi cu soare o să înălţăm zmeie.