Rachel’s choice

21 Dec 2010 by Ada

“Trecuse deja o lună şi-ţi venea să te urci pe pereţi. Abia aşteptai următoarea ecografie. Am ajuns la spital şi asistenta ţi-a pus gelul pe piele şi apoi ţi-a pus transductorul pe burtă. Steve se uita lung la monitor. Asistenta s-a oprit din mişcare şi l-a privit. Avea o privire albă. Tu ai zis:

– Aţi face bine să-mi spuneţi şi mie ceva.

Steve ţi-a întins un prosop de hârtie şi asistenta a plecat. Te-am ajutat să-ţi ştergi smacul de pe burtă şi să te ridici în capul oaselor. Steve s-a sprijinit de perete.

– Ruptura e şi mai mare. Asta nu înseamnă că nu vei mai putea avea copii, Rachel. E doar o anomalie. Vei putea face alţi copii.

Te-ai uitat la mine, aşa că a trebuit să-ţi traduc.

– Iubito, desprinderea placentei e şi mai mare. Abia dacă se mai ţine într-un fir.

Te-ai uitat la Steve.

– Copiii mei sunt bine?

– În momentul acesta da, dar…

Ai ridicat o mână în aer.

– Dar, ce? Despre ce mai discutăm? Am să rămân la pat. Închiriem o cameră de spital, facem ceva. Orice.

– Rachel, daca se rupe de tot…

Ai clătinat din cap.

– Dar în momentul acesta nu s-a rupt de tot.

– Dacă ai fi acum pe masa de operaţie şi eu aş fi pregătit să te operez şi s-ar rupe de tot, nu-s sigur că am avea destul timp să îi scoatem înainte să sângerezi până la moarte. Viaţa ta este în pericol. Trebuie să-ţi scot copiii.

L-ai privit ca pe un nebun.

– N-am să-ţi permit să faci aşa ceva.

– Dacă nu îmi permiţi, nu scapă nici unul dintre voi.

– Ce şanse am? În procente?

– Dacă te urc acum pe masă, ai şanse bune să scapi. Dacă nu, şansele tale sunt din ce în ce mai mici. Şi dacă te monitorizăm, nu vom şti că placenta s-a desprins total decât când va fi prea târziu. Din clipa în care se desprinde de tot, sângerările interne vor…

– Dar e chiar de neconceput ca dacă stau în pat încă patru săptămâni să îmi faci o cezariană? Avem vreo şansă să rezistăm atât?

– Tehnic vorbind, da. Dar ai mai multe şanse să câştigi la loto. E ca şi cum te-ai plimba prin lume cu o tabletă de cianură in stomac.

Ai ridicat un deget.

– E vreo şansă să ajungem la termen?

– Tehnic, da, dar…

Ai arătat către monitor.

– Le-am văzut feţele. Tu mi le-ai arătat. N-am de gând să-mi petrec restul vieţii cu imaginea feţelor lor în spatele pleoapelor, ori de câte ori închid ochii. Să mă-ntreb dacă nu cumva i-aş fi putut aduce la termen şi dacă nu cumva ar fi fost cu mine, dacă nu te apucai tu să mă sperii.

Am intervenit.

– Cât timp avem ca să luăm o hotărâre?

Steve a dat din umeri.

– Aş putea amâna până mâine la prima oră.

Te-a privit adânc.

– Mai poţi avea copii. Asta nu este o situaţie care se poate repeta. E doar un accident al naturii.

– Steve… Noi n-am trecut printr-un accident. Noi am făcut copii, i-ai răspuns.

Până acasă n-ai mai scos nici un sunet.

Am parcat şi te-am găsit pe prispă. Vântul ţi se juca în păr. Eu am vorbit primul.

– Hai, iubito, să te duc în pat.

Te-am luat în braţe. Ne uitam la valuri. Oceanul era agitat. Tăcerea devenise insuportabilă.

– Auzi… Nu prea sunt şanse, să ştii.

– Adică, exact ce şanse avem?

– Aş zice că sub zece la sută. Steve crede că nici atât.

– Acum şaptezeci şi cinci de ani nici nu s-ar fi discutat despre asta. Oamenii nu aveau atâtea informaţii la dispoziţie.

Te-am aprobat.

– Aşa e. Acum tehnica ne oferă şansa de a alege.

– Ben, dar noi am ales. În seara aceea, acum cinci luni. E riscul pe care ni l-am asumat şi pe care acum ni-l asumăm din nou.

Mi-am muşcat buzele. Tu mi-ai luat mâna şi mi-ai lipit-o de burta ta.

– Le văd feţele. Michael are ochii tăi şi Hannah seamănă cu mine la nas. Ştiu cum zâmbesc, dacă lobii urechilor lor sunt rotunzi sau drepţi, le ştiu ridurile de pe degete. Sunt parte din mine. Parte din noi.

– Asta e dovadă de egoism. Cinci la sută nu înseamnă nimic. E o condamnare la moarte.

– Dar e o speranţă, cât de mică. O posibilitate.

– Şi eşti dispusă să pariezi pe o vagă speranţă?

– Ben, nu vreau să mă joc de-a Dumnezeu.

– Dar nici nu-ţi cer să te joci de-a Dumnezeu. Ce te rog eu e să-l laşi pe el să decidă. Lasă-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Lacrimile ţi-au izvorât din ochi.

– Şi ce procentaj ar fi suficient pentru tine? Dacă Steve spunea alt procent, ce procent ar fi trebuit să fie?

– Mai mult de cincizeci la sută.

Ai clătinat din cap. M-ai mângâiat pe obraz.

– Speranţa moare ultima.

Eram furios. Negru de supărare. Nu te puteam convinge. Chiar ceea ce iubeam cel mai mult la tine – capacitatea ta de concentrare şi puterea ta – trebuia să înfrâng acum.

– Rachel, te joci de-a Dumnezeu cu tine însăţi.

– Te iubesc, Ben Payne.

– Nu mă iubeşti. Şi nici pe ei nu-i iubeşti. Tu iubeşti ideea de copii. Dacă i-ai iubi, acum ai fi în sala de operaţie.

– Din cauza ta îi iubesc pe ei.

– Uită-i. Nu-i vreau. Facem alţii.

– Eşti tu absolut sigur că placenta se va rupe de tot?

– Rachel… Mi-am petrecut ultimii cincisprezece ani din viaţă studiind medicina. N-am ajuns atât de departe fără să fi învăţat nimic. Ai să mori. Ai să mori şi eu am să rămân singur. De ce te încăpăţânezi? Mai gândeşte-te şi la altcineva decât la tine, măcar o clipă.

Te-ai întors spre mine, cu toată mirarea lumii în ochi.

– Ben… dar eu nu la mine mă gândesc. Într-o bună zi ai să înţelegi asta.”

Ei, dragele mele cititoare. Ce credeţi că a ales Rachel? Dar voi, ce aţi fi ales?

LE: E doar un fragment din ce traduc, deci nu discutăm aici calitatea scriiturii ori traducerea în sine (mereu perfectibilă),  ci dilema. Ce alegem?

Diseară vă zic ce aş fi ales eu.