Rotiţe într-un mecanism mai mare

17 Jul 2010 by Ada

Mi-am început ziua fără grabă. Am coborât din pat ceva mai târziu decât de obicei. Am făcut duş, apoi am băut o cafea bună. Atât de bună, că nu mi-a mai trebuit a doua cafea tot restul zilei. Asta e rar. Mi-am ales din dulap haine proaspăt spălate, le-am călcat cu grijă, apoi m-am îmbrăcat, m-am fardat şi am ieşit pe stradă.

Drumul meu spre serviciu trece acum pe Calea Victoriei, apoi pe Bulevardul Dacia, străzi frumoase şi nu foarte aglomerate. Pentru că e vară, fac aproape 20 de minute până la Radio, ceea ce mi se pare greu de imaginat, chiar şi acum, după aproape trei săptămâni de când merg pe străzile ăsta zilnic.

Am găsit loc de parcare fără probleme (e vară) şi am ajuns la birou cu doar 15 minute mai târziu decât de obicei. O dimineaţă perfectă.

Din clipa în care am deschis computerul de la birou, mecanisme subtile s-au pus în mişcare şi viaţa a început să curgă cu mine. Azi n-am trăit, azi m-am lăsat trăită de toate întâmplările, aşa cum au venit.

În primele 2 minute ale zilei mele de lucru am aflat că Ruxandra vine acasă, deci asta înseamnă că sâmbătă seară avem oaspeţi. Ruxandra e prietena mea din copilărie, cea cu care am o relaţie specială, construită pe asfaltul fierbinte al străzii pe care amândouă am crescut. Pot să n-o văd cinci ani, când ne reîntâlnim, e ca şi cum nu ne-am văzut de ieri. Amândouă simţim la fel. Ne gândim una la alta mai des decât ne telefonăm. Ruxandra a fost în primăvara asta la cel mai interesant curs din viaţa ei. Un curs de specializare, organizat pentru doar 10 medici din lume. Unul dintre ei a fost Ruxandra mea. Care a terminat cursul cu cea mai mare notă la examen. Să vă mai spun cât de mândră sunt de ea? Mâine o să-mi povestească tot, aşa mi-a promis. De dragul ei, sunt gata să fac mici. Chestie foarte neobişnuită pentru mine.

Nu terminaserăm de vorbit când şeful mi-a zis:

– Vezi că la Actualităţi e unul care tocmai s-a întors din maratonul de la Polul Nord. Fugi repede, să nu plece.

Am rupt-o la fugă pe scări. Cât de des aleargă români la Polul Nord? Cât de des vin singuri la tine, ca serviţi pe tavă?

M-am bucurat că azi nu am tocuri. E doar un etaj între noi şi Actualităţi, dar eu ştiu că există un delay între ce se aude pe post şi ce se întâmplă în realitate. Şansele să-l mai găsesc erau destul de mici. Dar l-am prins. Şi am făcut un super interviu cu un om pe lângă care puteam trece liniştită, fără să am habar că există. Îl cheamă Andrei Roşu. Şi-a propus să alerge 7 maratoane pe 7 continente în 77 de săptămâni. Ca să aibă ce-i povesti copilului său, în vârstă de aproape doi ani. Mi-a promis că va veni la un interviu după fiecare maraton. Să te-ntâlneşti la prima oră cu un om care a avut curajul să se rupă de o rutină comodă şi să plece la Pol doar aşa, ca să aibă ce povesti copiilor şi nepoţilor, ăsta e un privilegiu.

O jumătate de oră mai târziu, m-a sunat de jos următorul meu invitat. Ştiţi, eu nu lucrez la TV. Invitaţiile la emisiuni TV sunt mai rar refuzate, pe cei de la radio oamenii nu-i cunosc atât de bine, pe cei ce lucrează la un post de nişă (şi ce nişă!) cu atât mai puţin. Invitatul meu e campion într-un domeniu foarte îngust, dar generator de mulţi bani. E greu de prins. E genul de om care are mobil, dar îl păstrează închis. Nu poţi da de el decât dacă insişti mult pe lângă doamna secretară. Eu i-am scris un mail. Nu mi-a răspuns. Am sunat la Institut. Am lăsat mesaj. Am revenit după două ore. Am revenit şi a doua zi. Am insistat să mă sune, să-mi zică da sau ba, măcar să ştiu ce fac. Nu m-a sunat. Îmi luasem gândul că vom mai sta vreodată de vorbă. Dar aseară m-a sunat. A acceptat să ne vedem, vineri sau luni. Haideţi mai degrabă vineri. La 10 sau la 11? Haideţi mai degrabă la 11.

E un om uns cu toate alifiile. Ştie cât de preţios e ceea ce poate să facă, dar ştie şi că pentru a-şi putea folosi cunoştinţele în folosul terţilor, e nevoie să calce pe orgolii, e nevoie ca oamenii să accepte că au greşit sau poate n-au făcut destul, n-au apăsat unde trebuie. E un om pe care confraţii mei în ale meseriei îl caută pentru can-can-uri, de care el se declară sătul şi neinteresat. Nemaiauzind vreodată de numele meu, se aştepta să aibă parte de o discuţie ca alte o mie: despre sex, despre fotbal, despre diete, despre toate prostiile pe care le vând pe bani grei în pagini lucioase (dar inutile) confraţii mei.

– Sper să nu vă dezamăgesc, dar nu v-am invitat la radio să vorbim despre sex, i-am spus pe drumul spre studio.

Privirea i s-a schimbat instantaneu.Plănuisem o înregistrare de 10 minute din care să păstrez 6 din care să difuzez 4. Cam ăsta e algoritmul unui material audio interesant, 4 minute în care ai vreme să spui destule cât să conteze, dar nu prea multe cât să plictiseşti. Am înregistrat 30. Am aflat poveşti fantastice şi nemairostite public despre o fată săracă şi una bogată, amândouă minunate, amândouă luptătoare, amândouă speciale. Am aflat că e nevoie de smerenie pentru a obţine performanţă, şi asta din gura unui bărbat uns cu toate alifiile. Am aflat apoi că nici briliantele nu sunt ceea ce par şi că, într-adevăr, suntem ceea ce mâncăm.

Am mai stat  de vorbă o oră după înregistrare. Domnul greu de prins la telefon se relaxase, se simţea bine, se vedea din bucuria cu care povestea că se bucură să aibă cui să-i spună toate lucrurile astea: unele înduioşătoare, altele triste, altele exasperante de-a dreptul.

Când am ieşit din studio, D., unul dintre operatorii mei, care urmărise interviul cu urechile ciulite, a venit şi a spus:

– Îndrăznesc să vă rog ceva. Mi-a plăcut mult cum aţi vorbit, sunt surprins să văd că gândiţi aşa. Ştiţi, am nevoie de opinia dumneavoastră.

Întâlnirea între D. şi invitatul meu meu de azi  îi poate schimba radical viaţa unei fete de 15 ani.

N-am putut să nu zâmbesc, mulţumită de felul în care cineva, acolo sus, aranjează totuşi lucrurile.

O oră mai târziu, făceam un interviu prin telefon cu Doamna Z., care deşi era în concediu, deşi era la Zoo cu copilul, a acceptat să-mi spună trei vorbe pentru o emisiune ce trebuie predată luni, 3 vorbe esenţiale în economia emisiunii cu pricina. Gândul că Doamna Z. şi-a rupt câteva minute din vacanţă, de dragul meu a fost cald şi pufos ca o găluşcă de albuş de ou dintr-un bol cu lapte de pasăre.

După alte cinci minute, Doamna B. mi-a completat emisiunea de luni cu alte trei vorbe, la fel de importante ca ale doamnei Z. Imediat ce am spus “Mulţumesc pentru interviu” din regia de emisie s-au auzit aplauze şi urale. Trei copii şi două mămici, aflaţi în trecere pe la un tătic la serviciu, ne aplaudau furtunos. Copiii au năvălit în studio. Cu o naturaleţe pe care sigur şi-o vor pierde, s-au aşezat la microfon şi s-au jucat de-a emisiunea.

– Bine aţi venit la emisiunea mea, a zis Mihnea. Cine vrea să înceapă?

Cu acordul părinţilor, le-am făcut poze şi am plecat mai departe, zâmbind şi eu şi Doamna B de aşa o întâmplare minunată. Ne-am luat cănile cu ceai alb şi ne-am aşezat ca pisicile pe o canapea de piele, de unde nu ne-am mişcat până la trei şi 25, şi nici că ne-am fi urnit dacă nu trebuia să-şi ia o prietenă de la gară. Azi Doamna B. a primit numărul de telefon al unei persoane care o poate ajuta să-şi păstreze lumea rotundă.

Nu mă trufesc, doar mă bucur. Mă bucur că pot şi că mi se dă ocazia. Mă bucur că sunt vie şi, se pare, la locul potrivit. Zile ca asta îmi amintesc de ce îmi iubesc meseria. Pentru că nu ştiu niciodată pe cine am să întâlnesc şi ce lucruri grozave voi avea ocazia să aflu. Pentru că am privilegiul de a pune întrebări dificile şi bucuria de a primi răspunsuri pe care poate alţii nu le-ar primi. Pentru că din curiozitatea mea se nasc avalanşe de evenimente, mai mici sau mai mari, în a căror desfăşurare sunt şi eu o mică rotiţă.

Două convorbiri telefonice mai târziu, am aflat lucruri importante despre A., despre I. şi iar despre A.

Şi-am plecat să cumpăr bunătăţi pentru mâine. Şi-am terminat ziua asta minunată cu cina în oraş, într-o companie fermecătoare. Am avut norocul să nimerim cea mai drăguţă domnişoară la care puteam spera. A servit ireproşabil, a adus mâncarea repede, a fost o prezenţă discretă şi reconfortantă, amabilă şi interesată. Mai rar! O găsiţi la restaurantul “La Mama” de pe Ştefan cel Mare.

Week-end plăcut!