Visez să mai cresc un pic

28 Jul 2010 by Ada

Pe vremea mea, fetele care aspirau la o oarece carieră mergeau la liceul sanitar pentru a da apoi la Medicină. Dacă picau la Medicină, se făceau asistente. Medicinistele se combinau de obicei cu alţi doctori sau cu vreun inginer mai răsărit şi capabil de glume, uneori şi pentru simplul motiv că absolvenţii căsătoriţi aveau şanse mai mari să primească o casă sau să fie repartizaţi într-un oraş mai acătări. Tata mă visa la Drept, pentru că ştia că avocaţii o duc bine, dar, oricât mi-ar fi plăcut să vorbesc, nu mă vedeam în stare să stau pe loc şi să ronţăi tomuri de lege scrise într-o limbă îngrozitoare, nu mai bine mai citeam eu o carte interesantă decât porcăriile alea indigeste? O altă soluţie era să te faci profesoară de ceva, orice. Pentru că în vremea aia, profesorii erau un fel de semizei cărora li se datora respect şi din al căror cuvânt nu se ieşea. Ceea ce mi se potrivea oarecum, având eu lipici la pici şi ceva sânge în vine, cât să nu mă sfiesc să mă răţoiesc la persoane mult mai înalte ca mine. Ar mai fi fost IATC-ul, dar concurenţa la şcoala de actriţe era mai acerbă decât la facultatea de medici şi cu Şcoala Populară de Artă sigur nu aş fi ajuns mai departe de căminul cultural din cine ştie ce orăşel de provincie.

Dacă nu ar fi venit Revolutia din 1989, poate că azi aş fi fost profă de română la un liceu din Bucureşti. Nu cred că aveam şanse să devin asistentă la Litere, dar acesta ar fi fost cel mai posibil dintre toate drumurile mele. Aş fi predat Senin de August şi La Vulturi o vreme, pe urmă aş fi avansat la chestii mai subversive şi aş fi citit cu ăia de-a douăşpea proza interzisă de sistem şi poezia renegată, numai aşa, pentru că în calitate de Berbec am şi eu coarne şi mă mai pun uneori pe picioarele din spate. Nu, eu nu aş fi putut lucra în presă, presa pe vremea mea nici nu prea exista. Era doar o rotiţă în sistem, un instrument de propagandă, ceva ce trebuia să fie făcut, ca să nu se spună că într-o ţară socialistă oamenii muncii nu au acces la ziare.

Am avut şansa unei revoluţii şi şansa reînfiinţării unei facultăţi la care n-aş fi putut visa când am intrat în liceu. Am beneficiat de luxul de a alege între real şi uman, de răsfăţul de a face cursuri de info pe vremea când BASIC-ul se preda cu creta pe tablă şi pe calculatoare urma să punem noi mâna la un moment dat, am avut profesori care m-au învăţat să scriu, să gândesc şi să nu uit să rămân om, dincolo de profesie.  Am avut şansa să cresc într-o perioadă în care libertatea încă nu se denaturase în desfrânare şi tenacitatea păpuşarilor era încă în formare, am avut şansa să fiu considerată destul de bună pentru a intra în programe de pregătire pentru începătorii de drumuri, eram destul de mare cât să-mi asum ce fac, destul de tânără cât mintea mea să mai poată fi modelată.

Am reuşit să găsesc un loc de muncă unde la poartă sunt întâmpinată cu Săru’mâna şi toată lumea (mai puţin colegii mei de redacţie, care ştiu prea bine ce-mi poate pielea) mi se adresează cu “doamna Andreea”. Nu mă îmbogăţesc eu acolo, dar cu siguranţă mi se dă ocazia să umblu mult şi să cunosc oameni năucitori şi să le povestesc şi altora despre ei, aşa încât să le ofer 4 sau 6 sau 60 de minute de atenţie nedisimulată, care li se cuvine şi, de fapt, li se datorează.

Azi am avut ocazia să-mi reamintesc ce şansă extraordinară am să cunosc pe cine trebuie. Ce bine e să fii pietricica aceea care stârneşte avalanşa şi se opreşte într-o crevasă, neştiută de nimeni. Dar aş vrea să cresc. Mă uitam azi cu jind la un site anume, la programele minunate pe care le au, şi făceam socotelile… Poate după ce Irina va intra la şcoala de stat voi reuşi să găsesc pentru mine o sumă prea mică pentru oportunităţile pe care le deschide, prea mare pentru mama unui copil de 5 ani, angajată la un post public de radio?

Pot să sper. Aşa cum sper că am s-o duc pe Irina la Disneyland. Aşa cum sper că vom arunca împreună bănuţi în Fontana di Trevi. Aşa cum sper că am să-i arăt Colibiţa, Turnul Londrei şi Montmartre, aşa cum visez să-i ofer nu doar reguli şi principii, ci şi rădăcini şi aripi şi amintiri şi capacitatea de a visa şi de a plănui.

De azi visez cum cresc. Mă văd acolo, între oameni pe care azi nu-i cunosc, dar îi presimt, mă văd zâmbindu-le. Aşa cum le-am zâmbit azi în gând celor ce nu m-au refuzat când le-am cerut ajutor pentru alţii.